Kokrobite Beach

Despre cum am ajuns pe plajă în Ghana, aici.

La De Holiday Beach Hotel, recepționera e drăguță și tot încearcă să ne ajute, dar pare cam pierdută. Ionuț rezervase o cameră pentru patru nopți din data sosirii mele, a sunat pentru confirmare și i-au spus că totul e în regulă, numai ca să-l sune din nou câteva ore mai târziu și să-i spună că, de fapt, camera nu e liberă în prima noapte, că au făcut o greșeală și au dat-o altcuiva. Din cauza asta am dormit prima noapte în Accra.

Camera nu e încă gata. Recepționera cea drăguță ne spune că tocmai se face curat acolo și că “it will not waste time”. Îmi dau seama că e felul ei de a ne spune că habar n-are când o să fie gata, dar cât de elegant! Între timp, mergem pe terasa de lângă piscină și bem câte o bere Star, cea mai populară în Ghana. Ionuț mă învață cum să atrag atenția chelnerilor – sau oricui altcuiva. Pe fete le strigi „sister” sau „auntie”, în funcție de vârstă, la bărbați le zici „uncle”. Dar cel mai simplu e să îi chemi cu un „tsssss”, cam ca „pss” de la noi. Berea nu e rea deloc, doar că e prânz și foarte cald, iar o sticlă nu are 500 ml, ca la noi, ci 625.

Pe la a doua, încep să-mi doresc să fie camera gata. În total, așteptăm vreo două ore, timp în care vedem și cum se curăță apa din piscină prin metode tradiționale:  vine un băiat și aruncă o găleata de clor în ea. În fine, tocmai când mă pregătesc să merg să mai întreb de cameră, suntem anunțați că e gata. Recepționera cea drăguță încearcă să-l întrebe ceva pe Ionuț, dar pe urmă își dă seama că nu cu el avea treabă. O să mai facă asta de câteva ori. E normal, e ca la noi, dar invers: toți albii arată la fel.

Camera nu-i foarte mare, dar e destul de dichisita. Canapea și fotolii bergere, două măsuțe, tot tacâmul. Avem și o bucătărioară cu frigider, cuptor cu microunde și prăjitor de pâine, dulapuri suspendate, dar niciun fel de veselă. Oricum, în afară de frigider nu cred c-o să folosim ceva. Așternuturile nu-s curate, au niște urme proaspete de pix pe ele. Sau poate ca le-a mâzgălit camerista ca să știe pe ce parte să le pună când le schimbă. Nu contează, hai la plajă.

De Holiday Beach Hotel nu e la malul oceanului. E cam la un sfert de oră de mers pe jos, dar plimbarea e plăcută. Mergem să ne întâlnim cu colegii lui Ionuț, ceilalți voluntari din Bolgatanga, cu care vom petrece revelionul. Majoritatea sunt cazați la Big Milly’s Backyard, unde se doarme în căsuțe rotunde, tradiționale, cu acoperiș de paie și care e chiar pe plajă. Abia când ajung acolo încep să mă simt că e vacanță. Nisip, miros de apă sărată, briză. În plus, cocotieri și o mulțime de flori tropicale. Pe lângă bucuria vacanței, încerc și un sentiment vag de superioritate vanitoasă (pot spune superioritate vanitoasă?). Sunt la 36 de grade, am scăpat de iarna din România. Nu c-aș avea ceva cu iarna, dar mie nu-mi place frigul. Deloc.

Plaja e lungă și largă, mărginită de cocotieri. Îmi propun să fac neapărat tradiționala poză cu oceanul într-o parte și cocotierul aplecat spre apă în cealaltă. Nu cred c-am făcut-o până la urmă, dar, oricum, niciun cocotier nu era atât de înclinat. Lume nu prea e, doar turiștii de la Big Milly. Pe lângă ei, localnici – copii care se distrează pe plajă și oameni care vând fructe și suveniruri. Pe plajă, de-o parte și de alta a porțiunii din față de la Big Milly, bărci de pescari. Intrăm direct în apă, care e foarte caldă și puțin adâncă la mal. Nisipul e foarte fin și plăcut la atingere. Scoici nu prea sunt, numai vreo două feluri. Sper să găsesc unele deosebite, mari, pe care le vând oamenii turiștilor, dar mai târziu îmi dau seama că pe acelea le aduc pescarii din larg.

Oceanul nu e foarte agitat, dar valurile sunt mărișoare și curentul e puternic. Eu nu-s prea solidă și mă trezesc de câteva ori cu capul în nisip, dar Ionuț trece și merge să înoate în larg. Mai rămânem o vreme pe plajă, apoi ne întoarcem la hotel. Înțelegerea e să revenim la Big Milly seara, să bem ceva cu toată lumea. Revine doar Ionuț care a încercat degeaba să mă trezească din somnul de după amiază.

Până la urmă mă trezesc de una singură, dar a doua zi dimineață la cinci. Ionuț se trezește și el. Mai vorbim, ne mai uităm la un film, mâncăm niște ciocolată din pachetul mare pe care i l-am adus de-acasă. Dar la ciocolata aia ar merge și niște vin roșu. O secundă stăm pe gânduri, pentru că e numai șase dimineața, dar, hei, suntem în vacanță și facem ce vrem noi.

Altă brambureală, micul dejun e adus in cameră. Ne plimbam cu tăvile pe terasă, lângă piscină, să mâncăm în aer liber cât e încă răcoare. Pâine prăjită, ceai și cafea, ochiuri, fasole si niște cremvurști/cârnați. Dar să nu uităm de ce-am venit. Ne pregătim de plajă și în timp ce mă fâțâi prin cameră calc strâmb cu piciorul stâng. E ok, la cât de împiedicată sunt e ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic.

Pe plajă, lucrurile obișnuite: baie, cules scoici, bârfă subțire, soare cât cuprinde. Mâncăm fructe. Ananas și mango. Sunt mari, foarte coapte, dulci și zemoase. Și foarte sățioase. Vrem să mâncăm fructe toată viața, așa-s de bune. Toate-s roz până începe să mă doară piciorul stâng. Mă doare din ce in ce mai tare și nu-l mai pot pune în pământ. Nu e umflat, doar nu mă mai pot sprijini in el. Mă doare atât de tare, că trebuie să plecăm. Ionuț mă cară în spate și mă simt ca o maimuță, cu toată plaja uitându-se la mine. Prindem un taximetrist care ne jecmănește fără rușine și ne ia dublul cursei. Piciorul a început să mi se umfle, dar cele două ibuprofene pe care mi le-a dat o voluntară, niște voltaren și o pungă cu gheață mă ajută ca până seara sa-mi revin cât de cât. Că nu-i orice seară, e Revelionul! Ne îmbrăcăm de friptură, beach style și plecăm înapoi la Big Milly’s.

Petrecerea în sine nu e remarcabilă. Un bufet mai dichisit și un spectacol care amestecă dansuri tradiționale, ritmice, sacadate și la limita transei cu niște bucăți de tip „Lacul Lebedelor”. Mai mult contează bucuria că suntem împreună, noi doi și o mulțime de lume veselă. Se dansează în jurul focului. Sunt tot cam șchioapă, dar merg și eu să fiu lângă oameni, chiar dacă nu prea mă mișc. Câțiva localnici vor să mă ia la dans, dar renunță repede când văd cu cine au de-a face.

De altfel, am observat că agăţatul e o adevărată industrie. Tineri localnici se învârt pe plajă şi intră cu foarte mare uşurinţă în vorbă cu femeile albe, poate iese ceva. Uneori se amestecă în grupurile de turişti şi stau împreună la plajă, alte ori lucrurile merg ceva mai departe. Câteodată pot fi destul de insistenţi, dar nu până la a fi neplăcuţi. Ce mi se pare foarte amuzant e că toţi îşi poartă pantalonii foarte jos, cu marginea din spate coborâtă până sub fund, aşa că le poţi vedea cu uşurinţă bulinele sau inimioarele de pe boxeri. Nu ştiu dacă asta e moda pe glob (în România cred că e un pic prea frig să umbli aşa) sau numai în partea asta de lume, dar pe mine mă distrează de mor şi abia mă pot abţine să nu râd când îi văd. Şi aşa e peste tot, nu numai pe plajă.

A doua zi, piciorul e vindecat. Pe Ionuţ îl sâcâie însă de două zile un ochi – încă nu ştim dacă e doar un fir de nisip sau conjunctivită. Ne distrăm pe seama noastră, că suntem niște moși paradiți, dar nu suferim prea mult din asta. Stăm din nou toată ziua pe plajă, mâncăm întruna mango şi ananas şi n-avem nicio treabă. Azi, însă, fiindcă e 1 ianuarie, plaja e plină. Toată lumea a ieşit la plimbare, la bălăceală şi la joacă. De la fete îmbrăcate elegant şi domni la costum până la tinerii cu pantalonii lăsaţi sub fund, toţi sunt pe plajă. Unii au pus de-un fotbal fix lângă prosoapele noastre şi ne cam calcă în picioare. Nu contează. E loc pentru fiecare.

Spre seară, îi luăm la noi la hotel pe Leela şi Lambert, prietenii lui Ionuţ, să ne lăudăm cu camera noastră. Pe drum găsim nuci de cocos, pe care vânzătorul ni le curăţă şi ni le taie pe loc şi pe care le consumăm la botul calului. Mmmm, foarte gustos. Miezul nu e încă întărit, pe alocuri e uşor gelatinos, dar gustul e minunat.

Spre surprinderea noastră, camera e exact aşa cum am lăsat-o, adică cu fundu-n sus şi cu toate boarfele împrăştiate. Apoi ne-am dat seama că recepţionera cea drăguţă ne întrebase: „room service?” şi noi am răspuns nu, doar că ea se referise la curăţat camera şi noi la mâncat în cameră.

Ne hotărâm ca a doua zi să ne trezim devreme, să vedem răsăritul. La cinci dimineaţa suntem în picioare. Plecăm cu ochii cârpiţi de somn, cu puţin timp înainte de a se lumina. Ghana e aproape de ecuator şi ziua e egală cu noaptea. Se luminează în jur de şase dimineaţa, iar la şase şi jumătate seara deja e întuneric. În drum spre plajă ne întâlnim deja cu oameni în drum spre lucru. Pe plajă, deşi încă nu s-a luminat, pescarii îşi pregătesc bărcile. Ne găsim un loc şi aşteptăm. Evident, degeaba. Din cauza Harmatanului, nu vedem cum se ridică soarele. Dar vedem cum lumina se schimbă progresiv. Reflexia ei face oceanul să strălucească, parcă e de argint. Bărcile au pornit deja. Cele mai mici se luptă serios cu valurile. Una e chiar răsturnată, dar cei doi pescari par obişnuiţi cu asta, pentru că nu renunţă şi, până la urmă, reuşesc să trecă de valurile care bat malul şi în spatele cărora oceanul e liniştit.

Râdem puţin de noi şi de tentativa noastră de romantism eşuată şi pornim spre hotel. Pe drum, ne oprim să ne uităm la nişte bananieri pe care îi observasem prima dată în drum spre plajă. Părăsim asfaltul şi călcăm cu grijă printre buruieni – deh, turişti speriaţi. Doi localnici ne văd cum facem poze la florile şi fructele bananierilor şi ne propun să mergem să le vedem „ferma” de ananas. Chiar aşa îi spun, pineapple farm. Uşor circumspecţi, ne luăm totuşi după ei. Sunt prietenoşi şi ne povestesc cum au luat pământul în arendă de la cineva şi plantează acolo ananas, pe care vor să-l crească ecologic, fără îngrăşământ. Cu puţin ajutor chimic, un fruct de ananas se face în jumătate de an, fără, într-un an.

Cei doi sunt fraţi şi locuiesc chiar acolo, într-o casă neterminată. Pe dinafară e cam jalnică, iar înăuntru nu e decât o cameră locuibilă care, deşi are numai un balansoar şi nişte pături pe jos, e incredibil de curată. „Ferma” e doar o bucată de pământ, vreo 50mp, în care cei doi au plantat ananas. Facem nişte poze, apoi dăm să plecăm, dar ei vor să ne arate mai mult. Ne urcăm şi pe acoperişul neterminat al casei, unde descoperim că mai doarme cineva. De sus se vede oceanul şi e impresionant. Cei doi ne spun că toată proprietatea, care e măricică, ar costa 10.000 de dolari şi, deşi nu vorbim, şi eu, şi Ionuţ arătăm de parcă am face nişte calcule.

Aflăm, în sfârşit, şi cum să deosebim un plantan de un bananier. Bananierii sunt mai mici şi sunt mereu acoperiţi de un praf alb. Asta, ca să ştiţi.

Ne despărţim prieteni iar noi ne continuăm drumul spre hotel. Din aceeaşi bună organizare, suntem cât pe ce să primim micul dejun de două ori. În schimb, n-avem apă deloc, aşa că nu ne putem spăla. Ne tot gândim dacă să mergem cu bicicleta undeva la vreo patru kilometri să vedem nişte maimuţe, dar până ne hotărâm se face prea cald, aşa că împachetăm şi plecăm spre Big Milly’s. La plecare, recepţionera cea drăguţă parcă ar vrea să ne mai spună ceva, dar se răzgândeşte din nou. Nu, nu cu noi avea treabă.

La Big Milly’s spunem la revedere, mai facem o baie în ocean şi plecăm spre Cape Coast, împreună cu Diana, o altă voluntară care îşi continuă vacanţă în altă părţi, ca şi noi.

Data viitoare, despre alte drumuri ireale cu taxiul, sclavi și furtul nucii de cocos.