1, 2, 3, 4/cupa și campionatu

Pe drum, mereu pe drum

Înapoi spre Accra mai facem jumătate de zi. Avem noroc de o mașină de teren care ne ia de la Kakum la Cape Coast. Mergem într-un lux total. Spațiu, liniște și aer condiționat. Nici drumul cu tro-tro până la Accra nu-i așa rău, șoferul merge cu atenție, iar mașina pare ceva mai nouă. În Accra, un nou drum cu taxiul pana la New Haven, hotelul unde am dormit in prima seara. Aranjăm cu taximetristul să ne ducă și a doua zi dimineață la 5 la aeroport.

Ne plimbam puțintel prin Accra, dar, fiindcă n-a fost niciodată în planul nostru de vacanță mergem cam fără țintă. Ajungem pe o stradă comercială care nu impresionează cu nimic, deși se numește Oxford Street. Cu siguranță sunt lucruri de văzut, dar dacă n-am dat peste ele, asta e.

Dimineață la 4 jumătate, trezirea. Împachetăm rapid, taxiul a și ajuns. Plecăm la Tamale cu avionul. Sunt vreo 700 de kilometri spre nord, iar un drum cu un autobuz sau o mașină ar fi luat mult prea mult pentru cele doar două săptămâni pe care le petrec în Ghana. Și așa mi se pare că stăm mai mult pe drumuri…

Ajungem la Tamale fără probleme, iar acolo ne oprim la Rajanthi, una din voluntarele pe care le-am cunoscut la Kokrobite şi ne lăsăm la ea bagajele cele mari. Plecăm pentru o zi la Mole, cel mai mare parc naţional al Ghanei, şi nu are rost să cărăm totul cu noi. E cea mai bună decizie din toată vacanţa.

Din nou taxi, din nou târguială, până la staţia de tro-tro. Trebuie să mergem vreo 125 km până la Damongo, apoi încă 25 cu un taxi, până la Mole. Nu sună rău, dar e deja 11 dimineaţa, suntem treziţi de la 4 jumătate şi am bătut trei sferturi de ţară. Autobuzul către Damongo care stă să plece e plin şi nu mai poate lua pe nimeni. Bun, îl aşteptăm pe următorul. Încă nu se dau bilete, ne aşezăm frumuşel să aşteptăm.

Suntem, la fel ca peste tot în drumurile noastre, singurii albi. În afară de locurile cu adevărat turistice, rar am mai întâlnit încă un alb. Aşa că toată lumea ne dă atenţie. Atenție: asta poate să însemne orice – ori suntem studiați pe față, ori lumea vrea să vorbească mereu cu noi, ori ni se cer mai mulți bani, ori ni se dau mai multe detalii și mici privilegii. La un moment dat se zvoneşte că vine autobuzul și cineva ne sfătuieşte să ne împărţim – unul să stea la bilete, celălalt să prindă locuri. Ok, zicem, deși nici prin cap nu ne trece ce înseamnă asta cu adevărat. Eu rămân la bilete. Între timp, aflu că autobuzul care a venit s-a oprit pentru reparaţii. Lumea se linişteşte brusc şi îl chem pe Ionuţ înapoi la umbră. O femeie e îngrijorată, zice că dacă e autobuzul cu care a venit ea de la Damongo la Tamale ar fi şi cazul să fie reparat, pentru că era să aibă loc un accident din cauza unei defecţiuni la volan. Ne uităm unul la altul, dar asta e. Timpul trece, se face din ce în ce mai cald. Ne gândim şi la varianta de a lua un taxi până la Mole, dar ni se cer nişte preţuri exorbitante. Rămânem să aşteptăm autobuzul.

În Tamale sunt mai mulţi musulmani decât în alte locuri. În stânga noastră, în staţie, e un loc de rugăciune. Îi vedem pe bărbaţi cum se spală pe picioare şi intră pe rând să se roage. Printre ei şi vânzătorul de bilete. Mă întreb ce s-ar întâmpla dacă ar veni autobuzul acum, cu toată agitația din jur. Dar băiatul îşi termină rugăciunea mai repede şi, la ieşire, îi face semn discret lui Ionuţ să vină cu banii. Suntem primii care luăm bilete. Mergem liniştiţi spre locul de parcare, dar când privim în urmă ne cam speriem: lumea se înghesuie pentru un bilet, cam ca la cozile noastre la carne, pe timpuri. E trecut de ora 1, suntem de două ore în staţie şi ne aşteaptă un drum de vreo trei ore jumătate. Ionuţ a mai fost la Mole şi mă avertizează că drumul nu e foarte bun. Nu-i nimic, zic eu, curajoasă, am venit să trăiesc la fel ca tine.

În sfârşit, după încă o vreme, apare autobuzul. E doar o idee mai mare ca un tro-tro şi îl suspectez că atunci când era în viaţă era autobuz de şcoală. Când parchează, începe distracţia. Suntem chiar lângă uşă și cu toate astea nu putem intra. Lumea parcă a înnebunit, toţi îşi aruncă bagajele înăuntru pe geam şi se calcă în picioare, parcă ar vrea să se urce unii pe alţii, ca să intre în autobuz. În condiţiile astea, când reuşim să urcăm, toate locurile sunt deja ocupate. Înăuntru, autobuzul are două rânduri de scaune pe o parte şi două pe cealaltă. Fiecare rând de scaune din stânga are şi o strapontină, astfel că spaţiul e folosit la maxim şi se poate sta şi pe culoarul dintre rânduri. Înăuntru sunt oameni şi bagaje – şi noi, care nu ştim unde să ne aşezăm. Lumea vine, sare peste scaune, îşi verifică locurile. Pe măsură ce se asigură că au locuri, într-o mişcare browniană şi aiuritoare, se liniştesc şi coboară să mai stea la aer.

Noi tot nu ne putem aşeza, pentru că oricum am fi ridicaţi oricând cineva ar vrea să-şi ia locul în primire, aşa că stăm în picioare în mijlocul agitaţiei generale şi ne întrebăm  de ce se întâmplă asta dacă tot se vând bilete. De ce, oare, şoferul nu poate sta la intrare să verifice biletele şi să aibă grijă ca lumea să urce în ordine? Pentru noi pare atât de simplu…Toată tevatura asta ne aduce aminte de mersul de 1 mai la mare cu trenul şi de călătoriile cu autobuzul de pe vremuri. Deşi am trecut prin amândouă, eu tot nu-mi pot reveni. Ne felicităm că am lăsat bagajele mari la Rajanthi. Măcar atât. Vazandu-ne atât de pierduţi, o fată ne spune: „Nu vă îngrijoraţi, la sfârşit toată lumea o să stea jos”.

Într-un fel sau altul, aşa e. Peste o vreme, toată lumea începe să urce din nou în autobuz şi la un moment dat suntem ca într-un banc – mai e unul singur care nu se poate urca şi ăla e şoferul. Şi, în sfârşit, suntem toţi aşezaţi. Oameni şi bagaje. Lângă mine, la geam, e o femeie cu cu un copil în braţe. Pe culoar, pe strapontină, Ionuţ. La picioarele noastre, bagaje. Nu neapărat ale noastre. Când mă uit în faţă, părem ca nişte piese de tetris bine fixate. Nimic nu se mai poate mişca. Ionuț îmi spune că a numărat cam 43 de oameni în autobuz. Pe 20 de locuri.

Ar trebui să plecăm. Greşit. Acum urcă şi controlorul. La primele rânduri se descurcă binişor, apoi se urcă pe scaune, printre oameni, să verifice şi biletele din spate. În spatele nostru, un băiat n-are bilet. Controlorul îi zice să se dea jos, bunica lui începe să plângă şi să se vaiete, dar până la urmă îşi deznoadă fusta şi scoate nişte bani pe care îi dă copilului să se ducă să-şi cumpere. Şi, în autobuzul în care nimic nu se mai poate mişca, băiatul din spate trece peste noi să iasă, în timp ce un bărbat, cu bilet, trece peste noi să-i ia locul. Băiatul îşi ia şi el bilet şi încearcă să ajungă la locul lui, care acum e ocupat, aşa că o să meargă în picioare, trei ore.

Plecăm, în sfârşit. Nu înainte de a ne opri de vreo două ori să găsim benzină. Nici un autobuz sau trotro nu vine în staţie cu benzină. Toate fac plinul după ce lumea se urcă, spre destinaţie.

E 2:20. Sperăm să ajungem la Mole înainte să se întunece.

Drumul e prost, maşina e veche şi se zguduie din toate încheieturile. Totul zăngăne în jurul nostru. Zgomotul e atât de mare încât, dacă vrem să ne spunem ceva, trebuie să ţipăm, altfel nu ne auzim. Toate geamurile sunt deschise şi praful intră în voie. Mie îmi curge nasul din ce în ce mai tare şi am început să umblu cu un sul de hârtie igienică la mine, fiindcă mi s-au terminat şerveţelele. Hârtia igienică o să fie trade-mark-ul meu încă o săptămână jumătate. E zgomot, curent şi praf şi la fiecare groapă mă întreb dacă ovarele mele mai sunt la locul lor. Femeia de lângă mine îşi hrăneşte copilul şi umblă mereu în bagajul ei, care e între picioarele mele. Ăsta e momentul în care Ionuţ îmi spune că asta e partea bună a drumului.

La o oprire mai mare, observ din nou cât de mult se ajută ghanezii între ei. Toţi oamenii care se călcau în picioare la urcarea în autobuz îşi cumpără acum unii altora diverse lucruri. Cineva din faţă îi ia cuiva din spate nişte apă. Altcineva cumpără portocale, care ajung în faţă. Femeia de lângă mine îşi dă copilul pe geam unui bărbat, care îl ajută pe băieţel să urineze. Mă emoţionează grija cu care îl îmbracă la loc şi i-l dă înapoi mamei.

Și pornim. De data asta pe drum de pământ. Ridicăm valuri de praf roşu, care intră pe geamuri și se așază pe noi. Îmi dau seama că, în afară de un accident, nimic rău nu ni se mai poate întâmpla şi mă relaxez dintr-o dată. Mă uit pe geam şi, de data asta, chiar observ câte ceva, prin praf.

Peisajul e cu mult schimbat faţă de sud, aproape arid. În locul pădurii tropicale, copaci rari, unii cu fruze, alţii uscaţi. Din loc în loc, câte o aşezare, formată din câteva colibe rotunde cu acoperiş de paie. Câteva animale, în general capre, umblă nestingherite peste tot, chiar şi pe drum. Uneori, în mijlocul câte unui cătun atemporal, un stâlp de iluminat cu panou fotovoltaic. Îţi vine să te freci la ochi, dar până la urmă e de înţeles, pentru că nu există curent electric peste tot. Zâmbim când vedem cum progresul îşi bagă coada peste tot.

Peste tot, muşuroaie de termite. Uriaşe, roşii. Aş vrea să facem o poza, dar e imposibil să prindem ceva. Și, în sfârşit, văd primul baobab. Mare şi încolăcit. De-acum o să-i vedem din ce în ce mai des.

La un moment dat, îmi suflu nasul şi hârtia e roşie. Sunt convinsă că e sânge, fix asta îmi trebuia, pe urmă îmi dau seama că e numai praf. Mă uit la Ionuţ şi îi trec un deget peste faţă. Îi rămâne o dâră mai deschisă la culoare şi îmi vine să râd. Ce să mai zic de mine? Părul e sârmos şi se electrizează foarte uşor. Dacă-mi trec mâna prin păr, rămâne ridicat, ca şi cum ar vrea şi el să respire.

După încă două ore, ajungem, în sfârşit, la Damongo. Terminus. Paradis. S-o cred eu. Ca la urcare, toată lumea se repede spre uşă. Unde se grăbesc toţi? Au ajuns acasă, gata. Din spate, o fată într-un tricou mov sare efectiv peste mine şi trebuie să mă aplec să nu mă lovească.

Coborâm. Încercăm să ne dezmorţim şi nu ne vine să credem că avem unde să ne întindem mâinile. Încercăm să aflăm dacă mai e vreun autobuz spre Mole, dar acolo se ajunge numai cu taxiul. Toţi taximetriştii sunt cam nervoşi, pentru că nu mai e combustibil în Damongo. Nu s-a mai livrat pentru că n-a mai lucrat nimeni. Toată lumea a fost liberă în ziua învestirii noului președinte. Acum toți vor să prindă curse bune și bănoase, ca să nu cheltuie benzina aiurea. Din cauza asta şi, desigur, pentru că suntem albi, ne cer foarte mult să ne ducă acolo. Maşinile lor nu arată mai bine decât autobuzul cu care am venit, iar majoritatea sunt Tico. Nu prea-mi dau seama, dar nervii mei sunt la limită. Măcar cu taxiul aş vrea să merg bine. Găsim un taximetrist cu o maşină mai bună, dar e mai agresiv decât ceilalţi. Vorbeşte cu noi cam răstit, în timp ce încercăm să-i explicăm că e târziu şi, oricum, altă cursă mai bună ca a noastră n-o să mai facă pe ziua asta, ca să-l convingem să mai lase din preţ. În fine, pare că ne-am înţeles. Ne urcăm, dar, când să pornim, apar două localnice, printre care şi fata grăbită în mov. Nu observasem când au vorbit cu taximetristul şi cu Ionuţ să le luăm şi pe ele, aşa că întreb unde merg. Când aflu că merg şi ele la Mole, fiindcă lucrează acolo, aproape fără să mă controlez, le spun că trebuie să împărţim costul. După ce ne-am târguit, mai trebuie să le ducem şi pe ele, gratis. Şi să ne înghesuim din nou. Şi n-am chef. Fetele renunţă, deşi Ionuţ le zice că pot să plătească mai puţin, dar măcar să contribuie cu ceva.

Plecăm. Taximetristul e de-a dreptul nepoliticos. Cel puţin, cu mine sau, cel puţin, aşa mi se pare. Îmi tot spune să deschid geamul din spate ca să circule aerul, că altfel i se depune praful în maşină. Îi spun că nu mai pot să înghit praf şi că nu o să deschid geamul, iar el pune mâna pe manetă, peste mâna mea, şi îl deschide. I-aş spune multe lucruri, dar mi-e teamă că ne lasă în drum. Când ajungem la intrarea în parcul naţional, ne dăm jos, ca Ionuţ să plătească intrarea. După ce Ionuţ se urcă în maşină, şoferul porneşte, înainte ca eu să apuc să mă urc. E prea mult. Eu şi şoferul ne uităm unul la altul în retrovizoare cu ură sinceră.

Ajungem, în sfârşit. E aproape şase seara. Suntem pe drum de 13 ore.

Răsplata noastră e camera de la Mole, de fapt, o căsuţă. Cameră şi baie. Cameră mare, pat uriaş, curat. Baie cu prosoape pufoase. Pare că e şi apă caldă. Nu-mi vine să cred. Mergem să bem o bere şi, în faţa camerei, vedem o familie de facoceri. Pumba. Mamă şi pui.

Zâmbesc. Toată oboseala a trecut. Comandăm cina şi mergem să ne spălăm. Lăsăm în urmă noastră valuri de pământ roşu şi, deşi ne spălăm de câteva ori bine, bine, prosoapele tot rămân murdare când ne ştergem.