Primele, aici: 1, 2, 3, 4, 5, 6 și 7

Sirigu, Paga și pa-pa!

A doua zi, din nou pe motocicletă. De data asta mergem 40 km spre nord, chiar la graniţa cu Burkina Faso. Drumul e bunicel, iar untul de shea şi-a făcut treaba și nasul meu se simte mult mai bine, deşi răceala nu m-a lăsat deloc.

Ne oprim întâi la Sirigu, o localitate unde casele erau pictate în mod tradiţional în modele geometrice, cu roşu, alb şi negru. Prin anii ’90 o femeie a înfiinţat o asociaţie ca să reînvie tradiţia şi să le înveţe pe femei, mai ales pe tinere şi pe văduve, meşteşuguri tradiţionale care să le şi ajute să obţină un venit. Aproape 150 de femei vin şi fac vase de lut, pictează şi împletesc coşuri. Toate acestea sunt vândute la Sirigu, dar şi în Accra. La Sirigu există şi un complex unde pot sta turiştii, în nişte case vopsite în roşu şi negru. Îmi place tot ce văd şi abia mă abţin să nu cumpăr tot ce are magazinul de vânzare. Din tot ce-am vizitat până acum, la Mole şi la Sirigu m-aş întoarce oricând.

Ne împachetăm cumpărăturile și plecăm mai departe spre Paga, la crocodilii sacri. Povestea spune că fondatorul comunităţii a venit din Burkina Faso, urmărit de un crocodil care i-a salvat viaţa. Crocodilii, în credinţa localnicilor, sunt reîncarnările strămoşilor lor şi de aceea nu le fac nimic oamenilor. În lacul de la Paga, acum mai mic decât un stadion de fotbal din cauza secetei, sunt vreo 300 de crocodili. Oamenii îi pot număra când lacul seacă şi mai tare. Îi cunosc foarte bine pe cei mai mari şi mai bătrâni, care au şi nume. Pe mal, foarte aproape de apă, pasc liniştiţi măgari şi vaci, dar animalele sunt prea mari pentru reptile. Crocodilii mai înhaţă câte o capră aventuroasă, dar n-au atacat niciodată oameni. Localnicii sunt, într-adevăr foarte relaxaţi pe lângă crocodili. Chiar şi copiii stau destul de aproape de mal.

Ca spectacolul să fie complet, plătim o găină pentru un crocodil. Localnicii îi cheamă, piuind. Crocodilii se apropie de mal şi la un moment dat număr vreo zece în jurul meu. Unul mai mare se apropie şi iese cu totul din apă. Ghidul îl ia de coadă şi apoi ne spune că putem să venim să-l atingem. E complet diferit de ce ne spunea Adam de la Mole. Acolo n-am fi avut nicio şansă dacă stăteam aşa de aproape de un crocodil. Dar pe ăsta îl ţin de coadă, iar el e foarte liniştit. Pielea e foarte plăcută la atingere. E puţin mâloasă, dar moale şi fină. Dacă ar fi fost un crocodil mai mare, ne-ar fi putut susţine greutatea fără nicio problemă şi am fi putut chiar să ne aşezăm pe el. Dar aşa, îl atingem numai şi visăm la cizme şi poşete. Apoi vine localnicul cu găina, pe care crocodilul o înghite în câteva secunde. Uit de orice vis de poşetă. Crocodilul rămâne nemişcat. Doar gura o ţine deschisă. Trage aer înăuntru entru digestie, îmi explica ghidul. Mă uit cu atenţie, dar în afară de puţin sânge pe un colţ, puiul n-a lăsat nicio urmă. Din lac apar şi alţi crocodili, dintre care unul e cu adevărat uriaş.  Numai că acesta nu poate fi păcălit aşa uşor şi rămâne în apă, la mal. Alţii se apropie mai mult de noi, dar suntem bine apăraţi… de un localnic cu un băţ. Omul îl altoieşte pe crocodil peste bot şi reptila se retrage ca un copil certat.

Mai stăm puţin şi plecăm şi noi. Am aflat că tot la Paga e ”a slave camp”, un loc unde erau adunaţi sclavii înainte de a fi duşi la Elimina sau în alte locuri de pe coastă de unde plecau spre America. La centrul de vizitatori, doi tineri dorm. Se trezesc când oprim şi încercăm cu greu să legăm o conversaţie. În Ghana, nimic nu se spune înainte ca musafirii să intre şi să se aşeze. Chiar şi după ce ne aşezăm, unul dintre cei doi tineri, care a ieşit să ne întâmpine, nu spune nimic. Aşa că îl întrebăm noi. Nu ne răspunde el, ci celălalt, care stă foarte comod – nepoliticos, chiar, aş spune eu, cu standardele europene neşterse din minte – pe masa pe care dormise. Se pare că tânărul ăsta are oareşcare cunoştinţe de marketing şi încearcă să ne convingă să facem vizita, fără să ne spună, de fapt, ce o să vedem. Ne povesteşte despre natură şi suferinţe şi frumuseţi locale, dar, în condiţiile în care trebuie să aşteptăm să vină ghidul, preţul pe care trebuie să îl plătim e, evident, dublu pentru non-ghanezi, şi e şi foarte cald, ne hotărâm să mergem în drumul nostru. Tânărul pare puţin ofensat, dar plecăm înainte să ne ofensăm şi noi şi să-i spunem vreo câteva.

În drum spre casă ne oprim puţin între două sate să-mi mai ung nasul cu nişte unt de shea şi ne întâlnim cu un grup de copii de vreo 6-7 ani, care vin de la şcoală. De fapt, ei vin la noi, foarte politicoşi, se opresc pe rând în faţa mea, se apleacă puţin şi îmi zic ”Good Afternoon”. Mă emoţionez şi încerc să-i întreb câte ceva, dar ei nu ştiu aşa de bine engleză încât să vorbim. Facem câteva poze şi îi dăm fetei care pare ceva mai mare nişte bani ca să ia bomboane pentru toţi. Îmi zic ”Bless you” şi pleacă fericiţi. Ionuţ îmi spune că pot să am încredere că-şi vor lua toţi bomboane şi îmi povesteşte istoria unei voluntare care a făcut poze cu un grup de copii. Le-a făcut la fiecare poze şi apoi au făcut şi o poza de grup. Voluntara a printat pozele şi le-a dat fiecăruia câte una. Când au  primit poza de grup, copiii au început să se certe fiindcă nu se puteau hotărî care din ei s-o păstreze. Până la urmă, s-au dus singuri la voluntară şi i-au zis că ei mai bine s-o ţină ea, că mai trec ei pe acolo să se uite la fotografie din când în când.

Mă uit în urma copiilor, care se mai uită şi ei în spate din când în când şi ne fac cu mâna.

Plecăm apoi mai departe. În Bolga, mai mâncăm un groundnut soup, cu orez, lângă care, de data asta, pun şi un picior de pui, foarte bine fript şi gustos. Apoi acasă, la leneveală. E joi şi în două zile plec. Nici nu ştiu când au trecut aproape două săptămâni. Am făcut şi am văzut atâtea, încât totul mi se încurcă în cap. Mă hotărăsc să scriu despre vacanţă, pentru că e mult de povestit şi lumea o să mă tot întrebe ce şi cum. Şi apoi, o să-mi facă plăcere să-mi aduc aminte cât de bine a fost, când mă întorc acasă, la iarna noastră. Ionuţ îmi propune chiar să publicăm la RFI jurnalul meu de vacanţă ca guest post.

Lenevim şi lenevim până ce ne sună Diana, cu care am plecat din Kokrobite la Cape Coast. E în Bolgatanaga, aşa că ne întâlnim cu ea la ”Feel At Home”. Sunt ultimele ei zile în Ghana înainte să se întoarcă în Estonia, aşa că mai vizitează câte ceva. Îi povestim despre locurile în care am fost şi râdem din orice. Lângă noi, întunericul e spart de glasurile zgomotoase ale unui grup de femei care petrec în familie, aşa cum ne povesteşte prietenul Dianei. Sunt cam ameţite și dansează dezinhibat. Ritmurile sunt moderne, dar mişcările lor păstrează caracteristicile dansurilor tribale. Ne uităm curioase şi ne întrebăm dacă ne-ar primi şi pe noi, dar până la urmă nu ne ducem.

La Feel At Home nu se găteşte, dar lângă spot e un grătar unde se prăjeşte carne. Luăm câte ceva şi mâncăm la lumina telefonului lui Ionuţ. Carnea e gustoasă, dar incredibil de iute de la mirodenii. Îmi ia gura foc, dar sting totul cu încă o bere rece.

Diana şi prietenul ei sunt cu motocicleta şi trebuie să ajungă în seara asta în satul lor, aşa că ne despărţim repede. E destul de periculos să circuli noaptea. Nu e nicio lumină pe străzi şi în ultima vreme s-au înmulţit jafurile şi atacurile.

Pregătiri de plecare

Vineri e ziua lăsată pentru cumpărături. După amiază trebuie să plecăm la Tamale, fiindcă avionul meu spre Accra pleacă sâmbătă dimineaţă devreme. Din păcate, nu mă trezesc prea bine. La început sunt funcţională, dar puţin mai târziu lucrurile se înrăutăţesc. Aha, mâncatul de pe marginea drumului mi-a venit de hac. Am o diaree urâtă, peste care vine şi un atac de panică. Am o relaţie lungă cu atacurile de panică şi am ajuns să am nevoie de câteva ore să-mi revin complet dintr-unul. Ionuţ mă îndoapă cu Imodium şi Smecta, iar eu încerc să adorm, că să-mi calmez tensiunea de la atacul de panică. În condiţiile astea, planul trebuie regândit. Ionuţ dă câteva telefoane şi aranjăm să plecăm cu un taxi dimineaţa devreme, în loc să plecăm la Tamale azi. Adevărul e că niciunul din noi nu mai e încântat la perspectiva unui drum de 3 ore înghesuit într-un autobuz.

Mai zac puţin, reuşesc să dorm, dar când mă trezesc sunt încă ameţită. Însă nu se poate să rămân aşa. E trecut de prânz. Mă îmbrac, mai strâng din bagaje şi plecăm la Craft Village, de unde plec cu tot ce mi-am dorit. Şi parcă ceva mai vioaie.

De la Craft Village mergem la Ben. Ben păzeşte casa în care stau voluntarii. Vine în fiecare noapte şi doarme afară, pe terasă. Jafurile sunt dese, iar Ionuţ mi-a spus câteva poveşti neplăcute întâmplate unor voluntari chiar în cele şapte luni de când e el în Ghana. Din fericire, casa lor a fost ocolită până acum, dar nicio măsură nu e în plus. Ben stă în Zuarungu, un sat la câţiva kilometri. Şi-a făcut singur casa, împreună cu fraţii lui, într-o săptămână. Casa, de fapt un compound, un complex de mai multe camere într-o curte, e făcută din chirpici. Sunt mai multe camere, unele rotunde, altele pătrate, şi nişte spaţii de depozitare, tot rotunde, unite între ele cu un zid tot de chirpici. Casa în care locuiesc are acoperiş de tablă. În fiecare an îi face nişte reparaţii de întreţinere şi, în felul ăsta, casa poate rezista vreo 20 de ani. Tocmai mai construieşte o cameră. Pereţii sunt ridicaţi, dar acoperişul încă nu e pus. Dacă nu-i pune acoperiş, într-un an-doi camera n-o să reziste, dar o să-i pună nişte tablă în curând. Curtea interioară e foarte curată şi arată ca o arenă. E închisă cu un zid de jumătate de metru în faţa intrării, ca să nu poată intra animalele. În afară, după zidul ăsta, e spaţiul pentru animale: găini, capre şi porci. Apoi se iese. Nu stăm mult la Ben, numai cât să ne salutăm şi să ne cunoaştem. Toată lumea e preocupată de Cupa Africii, care o să înceapă într-o săptămână şi televizorul e pornit pe un canal de sport. Ben e foarte mândru, sora lui din Kumasi, un alt oraş mare, tocmai i l-a trimis.

Plecăm. Acasă, mâncăm ceva şi ne hotărâm să nu mergem la întâlnirea de vineri de la Ellie, care îşi pune în fiecare săptămână terasa la dispoziţia voluntarilor pentru roof drinks. Mi-ar plăcea să merg, dar încă sunt slăbită după episodul de dimineaţă, iar mâine mă trezesc la 4 jumătate. La 9 seara am adormit, deja.

Dimineaţa, totul e pregătit. Taxiul cu care mergem e una din cele mai noi maşini pe care le-am văzut până acum în Ghana. E curată şi confortabilă. Şi e întreagă, şi pe dinăuntru, şi pe dinafară. Drumul e gol şi mergem bine. Reuşim să facem cei 160 de kilometri până la Tamale în numai 2 ore – cam cât ar fi normal, de fapt. Înainte să ajungem la aeroport ne oprim la un restaurant să bem o cafea. Aşteptăm o vreme, fiindcă abia deschid şi ne trezim în faţă nu numai cu cafea, ci şi cu sandvişuri cu omletă. Mănânc puţin, nu prea mi-e foame. Preţul, în schimb, e cât la cel mai bun hotel la care am stat până acum, deşi asta nu e decât un spot la marginea drumului. Încep să fiu puţin agasată de faptul că suntem albi în Ghana, dar poate e numai oboseala. Orice am încerca să-i spunem vânzătoarei, nu renunţă la preţul ei. Până şi taximetristul, care a venit cu noi la masă, se ceartă cu ea şi-i spune că e prea mult. Până la urmă, nu scade din preţ decât cutia de lapte condensat pe care nu am desfăcut-o. Plătim şi pornim.

La aeroport ne ia în primire un soldat nervos care ţipă la noi că taxiurile nu au voie în zona respectivă. Începe un mic scandal, în care noi ne certăm cu soldatul, în timp ce un alt soldat se urcă în maşină lângă taximetrist. Situaţia pare serioasă, aşa că îl las pe Ionuţ să rezolve, în timp ce eu mă duc să-mi las bagajul. Plec singură la Tamale, iar Ionuţ se va întoarce cu taxiul în Bolga.

La check-in, îmi las bagajul şi dau biletul. Bagajul e preluat, dar bărbatul de la ghişeu îmi spune că avem o mică problemă cu rezervarea, care e făcută pentru data de 8 ianuarie. Azi suntem în 12. Oare Ionuţ a vrut să plec mai devreme? Mi-e greu să cred. Mai degrabă nu vrea să plec deloc, pentru că ăsta e singurul zbor spre Accra, iar dacă-l pierd, pierd şi avionul spre Bucureşti. Merg la alt ghişeu să rezolv problema. Mi se reface calculul şi trebuie să plătesc doar o diferenţă pentru no show, nu un bilet întreg. Asta e foarte bine. Tot cum foarte bine e şi faptul că am găsit loc. Între timp, apare şi Ionuţ. Se rezolvase şi problema cu soldaţii. Totu-i bine când se termină cu bine. A cam venit vremea de spus la revedere. Nu-i uşor, dar, dacă totul ar fi uşor n-ar mai fi aşa frumos.

Zborul la Accra e în regulă. Îmi recuperez bagajul – chiar al meu, după o mini confuzie, şi merg la plecări internaţionale. Aflu că n-au un loc unde să-mi las bagajul ca să mă mai plimb prin Accra și rămân în aeroport. Am însă două cărţi de citit, aşa că nu mă plictisesc. Chiar aveam nevoie de timp pentru asta. Stau şi citesc vreo zece ore, până la îmbarcare. După un zbor de aproape şapte ore şi o prietenie legată pe loc cu cei doi ruşi de lângă mine (“Rumînski? Cotnari!!! Murfatlar!”), ajung la Istanbul. În lumea reală, cu zăpadă. La nouă dimineaţa aterizez la Bucuresti, iar la zece jumătate sunt deja acasă.

Vacanţa-i gata. Ne vedem la vară.