Azi aș vrea mai mult să nu fiu la birou decât să fiu. Dacă vă uitați nițel la primăvara de-afară, o să-nțelegeți. Aș vrea să fiu acasă, cu două rânduri de plăpumi peste cap și pisica deasupra.

M-am gândit pe toate părțile cum să fac să nu fiu la birou în timp ce sunt, dar n-am făcut decât să-mi aduc aminte de următoarea poveste:

Era acu foarte mulți ani, pe vremea când un telefon mobil era semn clar de diferență de clasă, calculatoarele erau legate între ele și trebuia să-nchizi mirc-ul când colegul de la calculatorul principal întrerupea dial-up-ul. Dap, așa de demult. Era pe vremea când asigurările de viață se făceau de către comis-voiajori harnici, care-ți smulgeau numele și numărul de telefon de la amici pe care-i amăgeau cu promisiuni deșarte că dacă mai aduceți cinci prieteni, câștigați un cui mic, mic de tot cu care vă puteți repara viața oricând pentru că e așa de mic încât îl veți avea tot timpul la dumneavoastră. Și-ngeneral orice biznis se făcea cam la fel.

Poate nu era vânzător de asigurări, dar să zicem că. Prietenul care mă recomandase mi-a mărturisit că m-a dat în gât, așa că mă așteptam să-mi sune telefonul. Da’ așa nu-mi venea să vorbesc, încât tresăream mereu nervos când suna.

Zrrrrrr. Zrrrrr (telefonul ăla nu suna cu ț).

– Lalala, bună ziua.

– Bună ziua, cu domnișoara (ce vremuri!!) Raluca Zaharia, vă rog.

Și, ffffffffllll, cu o mișcare largă, îngerul mi se așază pe umăr.

– Nu e la birou, zic suav. O să vă sune când revine.

Așa și-acu. Parcă mi-aș pune un out-of-office la mail și aș citi o carte polițistă pusă între coperțile unui studiu gros.