De zece ani spăl, calc, gătesc, nu dorm nopțile când e bolnavă, nu dorm nopțile în general, mă trezesc la șase chiar dacă nu dorm, o învăț să fie politicoasă, să împartă jucării, să ajute, o trimit la școală, o aduc (uneori) de la școală, fac pe lângă ea la română/mate/engleză/științe, cânt prin casă, sunt personajul negativ în toate jocurile, spun povești seara, mă joc și cu febră și fără, nici nu-mi aduc aminte de când n-am mai fost singură în baie, ce să mai, dacă mai scriu un rând, o să încep să și plâng.

Tot de zece ani, ea e adorabilă, inteligentă și frumoasă-foc, dar tot cu mâneca se șterge la nas, dacă înțelegeți unde bat.

Și pe urmă, într-o duminică dimineață, să zicem chiar azi, după ce s-a trezit la șase și a venit peste mine să ne drăgălim, că numai la ora aia cad razele soarelui perpendicular pe piatra mare de la Stonehenge-ul drăgălitului, m-a luat în brațe și a zis:

– La cât de adormită văd că ești, mă duc să-ți fac o cafea și pe urmă te las să o bei în pace.

(și cafeaua e foarte bună)