Am citit azi în metrou despre niște băieți care au pus la cale un site de înjurături. Toată gama, la discreție, de la inventiv la pitoresc. Tot ce vreți. Și mi-am adus aminte de Dănuț.

Avea vreo doi-trei ani și era cu noi la mare. Grup mare, familii amestecate. Eu aveam vreo 16 ani pe-atunci, dar zic asta numai ca să mai umplu puțin spațiul. În fine. Grupul era mare și vesel, drept pentru care Dănuț era și el lipsit de orice griji. Lipsit fiind de griji, creierul lui era liber să culeagă din aer orice cuvânt, orice informație, orice. Le amesteca, le scutura bine și ni le dădea înapoi așa cum i se reașezau lui mai bine. Când nu i se legau lui niște chestii, întreba pur și simplu în gol:

– Da’ de ce de ce de ce?

Era în regulă și dacă nu-i răspundea nimeni, până la urmă găsea el o explicație. Totul era să nu-l superi, cum a făcut câinele gazdei. Odată s-a enervat Dănuț, a luat cuvintele și le-a aruncat pe toate:

– Îți f*t niște două pălmi de zbori pe casă!