Când Catinca era mică, pe la vreo trei ani, i-am făcut o mizerie pe care n-o s-o uit multă vreme. Mergeam cu mașina și vorbeam chestii și la un moment dat nu știu cum a apărut în discuție un personaj mitologic. Catinca zice repede:

– Am auzit de ăsta.

– E, na. De unde?

– De la Scooby Doo.

Și-atunci, în loc să-i spun bravo și să continuăm discuția, i-am ținut o prelegere furibundă despre cum e o prostie să-ți iei informațiile din desene animate, până când am speriat-o. Când am reușit să-mi scot capul din fund și să văd lucrurile așa cum sunt am lăsat-o în pace să-și vadă de treabă. Când s-a făcut mai mare, i-am adus aminte de povestea asta, dar părea că o uitase. I-am zis ce s-a întâmplat și i-am zis că am greșit, dar trecuse peste moment. Eu nu. Uneori, când îmi aduc aminte cât de orbită am fost de propria mea prețiozitate – sau savanterie, nu știu cum să-i zic – îmi crește pulsul și respir sacadat. Ca să-mi treacă, îmi pun niște cercei care-s așa frumoși că-mi taie respirația și lucrurile se compensează și se reglează singure. Dar o iau pe câmp.

Oricum, deși am citit toate (e, nu chiar toate) cărțile vieții despre cum să-ți crești copiii și să-nțelegi că au și ei creier, deși nu-l vezi, încă îmi e greu să accept că suntem două persoane diferite, cu înclinații și preocupări diferite. Ea desenează minunat în mod natural, eu nu-s în stare să trag două linii drepte. Eu pe la vârsta ei începusem să-mi doresc să am o boală incurabilă ca să nu mă mai duc la școală și să stau toată ziua în pat să citesc (sick, I know), ea abia se-mpinge să citească. Și, ce să vezi, pe ea n-o deranjează că pe mine nu mă preocupă desenul, dar eu plâng în pumni când văd că cititul nu e prima ei pasiune. Trageți voi concluzia de-aici care din noi e mai bună pe lumea asta.

În fine. Acum vreo doi ani i-am băgat sub nas primul volum din Pisicile Războinice, o serie care se pare că e de mare antren pentru vârsta lor. Revin – de ce Pisicile lu Pește și nu Tom Sawyer sau Winnetou, beats me. A citit vreo treișpe volume din ele și încă le așteaptă și pe restul și asta mi se pare un semn bun, totuși..

Și-acum începe.

Seria asta a atras-o așa tare, că a început să deseneze pisicile, le știe pe toate după neam, caracteristici, apariție, istorie personală și tot ce mai trebuie. Ca să le deseneze, a căutat pe net să vadă ce-au făcut alții. A ajuns să descopere o întreagă cultură paralelă, care probabil apare în jurul fiecărui fenomen din ăsta – fie literatură, fie jocuri online. Pe youtube sunt tone de animații inspirate de Pisicile Războinice. Marea majoritate sunt videoclipuri animate ale unor cântece, unde personajele principale sunt pisicile astea bătăioase. Așa am aflat, de exemplu, de conceptul de m.a.p. – multiple artist project. Cineva (Catinca se pare că îi știe aproape pe toți) face un call for artists. Adică propune o melodie, o împarte pe bucăți de câteva secunde și scrie un scenariu, apoi diverși artiști iau câte o bucată și o animează. Cum ar veni, eu o desenez pe Șm cum se linge la fund, apoi Catinca desenează un papuc care zboară prin aer, altcineva animează cum papucul o atinge pe Șm și tot așa. La final, integratorul înnădește frumos toate bucățile și iese un vidoeclip animat de mai mare dragul, care ne-o arată pe Șm cum primește un papuc în cap în timp ce se linge la fund pe muzică. Și toată lumea primește credit la final. A, nu mai zic, aproape toți desenatorii sunt copii sau adolescenți. Get it, right? Suntem oriunde vrem, numai unde ar trebui să fim, nu.

Nu-i zi să nu-mi arate vreun m.a.p. sau vreo animație nouă, că le tot descoperă.

Cum mi-a venit și acum vreo câteva zile, cu o melodie foarte catchy, din care am reținut cuvintele Aaron Burr.

– Stai așa, Aaron Burr adică vice-preșul lui Thomas Jefferson?

– Aha.

– Ce e asta, Hamilton?

– Aha. Și stai să-ți mai arăt.

Și mi-a mai arătat până ne-am uitat amândouă la tot Hamiltonu’. Mă rog, ea îl mai văzuse de trei ori înainte, dar a vrut să-l vadă și cu mine (tot ea e mai bună, vedeți?). Pentru cine a deschis televizorul mai târziu, Hamilton e un musical rap lansat în 2015 despre viața lui Alexander Hamilton, unul dintre tătucii (founding father în limba engleză în original) Statelor Unite. E plin de premii ca patul meu de păr după ce doarme Șm în el, dar ce e cel mai important e că și foarte accesibil și mișto. (Cu cuvintele astea cred că aș avea oricând succes dacă mă apuc de critică de film.)

Stați că n-am terminat. Cum ne uitam noi așa, încercam să-i mai explic lucruri, cum ar fi că lui George al IIIlea îi ziceau Mad George pentru că era chiar nebun și ea mă tot întrerupea și zicea:

– Știu. Pentru că m-am uitat la documentare.

Acuma, ca să-nțelegem. Ea a pornit de la niște personaje dintr-o carte pentru copii și-a dat de niște cântece. Dar cântecele alea nu erau de capul lor, ci făceau parte dintr-un întreg. Și-apoi ea s-a uitat la tot întregul, care era despre cu totul altceva – despre istoria Americii. Și chestia asta a interesat-o într-atât, încât să se uite și la niște documentare ca să înțeleagă mai bine. Cu ce-a înțeles din musical și de prin documentare, a acoperit vreo câteva ore bune de istorie de-a șaptea și i-a și plăcut.

Am băut un pahar de whisky din ăla bunu ca să mă bucur c-am ajuns aici, dar nici  de asta n-am avut parte, pentru că la final m-a întrebat:

– Ce părere ai avut?

– Da’ tu ce părere ai avut?

Și uite-așa am ajuns să mai vorbim vreo oră despre ambițiile lui Burr care erau personale și ale lui Hamilton care erau pentru America și cum o greșeală se poate întoarce împotriva ta și iar am avut respirația sacadată și-a trebuit să-mi pun cerceii ăia frumoși ca să mă calmez, dar de data asta din alte motive. The kids are alright, cum se zice în filmele imperialiste.

Mno, poate mi-am învățat lecția și poate n-o să mai fiu așa disperată când nu citește Tom Sawyer (sincer, i l-am citit eu când era mică, nici n-are de ce. but then again, ar putea să-l recitească, nu??) și-o s-o las în boii ei să-și vadă de lumea în care trăiește ea, nu de aia în care am trăit eu. Acuma i-am luat vreo cinci volume din altă serie, Wings of Fire îi zice, e cu dragoni și mi-a cerut-o în engleză. Cine știe cu ce-mi vine acasă acuma, poate cu niște demonstrații de fizică cuantică, ceva.

Lasă, femeie, copilul în pace.