Un scriitor american care-mi place, James Thurber, are două povestiri care seamănă foarte mult cu viața noastră: Ziua când s-a rupt digul și Noaptea când a căzut patul. A doua ar fi clar de la noi de-acasă, dacă am fi mai mulți și am avea o casă mai mare. Ca un omagiu pentru domnul Thurber, povestea asta s-ar putea numi doar ceva de genul Dimineața când ca norocu’. 

Nu știu ce-o fi fost. Poate uimirea că, atunci când a văzut că întârziem 5 minute, Catinca și-a făcut singură mâncarea de seară, arătându-ne că aproape 10 ani de repetiții dau rezultate. Poate oboseala cu statul în frig pe la proteste. Poate Șm care a fost nespus de îngăduitoare și ne-a lăsat în pace peste noapte. Sau poate pur și simplu am dat radioul prea încet și nu l-am auzit când a pornit. Și-atunci nu ne-am trezit la vreme.

Eu nu mi-am mai făcut cafia, că oricum n-aveam când s-o beau. Am sărit din pat direct în baie și-am evitat la timp niște caca de Șm lăsat șerpește pe lângă litieră. Am reușit să mă spăl cu șampon pe cap și gel de duș pe corp, ceea ce mi-a dat speranțe. Am găsit chiar haine potrivite și încălțări la fel. Nu râdeți, mi s-a mai întâmplat.

Am hotărât că sunt pregătită și-am plecat să trezesc copilul. Lucru care s-a petrecut foarte ușor. Îmbătată și de acest succes, am zburat în bucătărie să-i fac lapte cu cereale. Șm, printre picioarele mele, miau-miau, miau-miau. Castronul ei de mâncare era gol.

– Bine, bine, așteaptă-ți rândul.

Aiurea.

– Așteaptă.

– Nu, am să miaun și am să mă frec de tine până o să-ți iau mințile.

Ceea ce s-a și întâmplat. Am scos castronul cu lapte de la încălzit, am luat borcanul cu cereale, am pregătit tava. Când m-a văzut Catinca venind, s-a luminat toată. Pe urmă s-a întunecat la loc.

– Ce-i asta?

– Mâncare.

– Ce fel de mâncare?

– Lapte cu cereale (wtf??).

– Nu e.

– Hai, te rog.

– Da’ NU E!

M-am uitat, nu era. Era lapte cu mâncare de pisici.