După șapte ani, iacătă-mă-s înapoi în Ghana. Când am plecat, am crezut c-am fost bună plecată, în veci nu mi-a trecut prin cap că o să mă întorc. Și cu treabă, pe deasupra.

Avem de mers pe la niște spitale, să vorbim cu niște oameni, să vedem cum se fac niște lucruri. Colegii de-acolo încearcă să ne spună că o să mergem cam pe coclauri, că drumul o să fie lung și cu hârtoape, dar ne-mpăcăm destul de repede când le zic:

– Știu cum e, am mers și eu odată de la Tamale la Damongo, cu trotro.

Am rezolvat-o, din „asta-i ghaneză de-a noastră” nu mă mai scot. Ne punem fundurile în mașină și ne pregătim să ni le dăm pe răzătoare pe drumuri de pământ roșu vălurit, pe lângă plantații de palmieri, păduri tropicale și sate răzlețe. Peste tot, sărăcie lucie. Ca în unele din satele noastre. Și îmi aduc aminte și nu pot să nu-mi întăresc părerea neortodoxă că uneori în Africa e mai bine, pentru că măcar acolo nu e frig. Dar o iau pe câmpii.

O parte din treaba mea e să vorbesc cu oameni care trăiesc cu HIV despre o procedură nouă de testare, care ar ajuta la identificarea și punerea pe tratament a mai multor copii infectați. Cu cât virusul e depistat mai repede – înainte, de exemplu, ca unui copil să-i slăbească sistemul imunitar și să se îmbolnăvească – cu atât mai bine. Un copil pus la timp pe tratament antiretroviral are șanse semnificativ mai mari la o viață mai lungă și mai ferită de complicații. Mă rog, ce vorbesc eu cu oamenii e despre viața lor, despre cum se descurcă, care e contactul cu spitalul, cum au aflat de procedura asta, cum s-au convins să își testeze copiii. Partea asta e cea mai grea, pentru că e cea mai dureroasă pentru părinți. Mulți sunt paralizați de frică și nu vor să știe. Le e teamă de necunoscut, de discriminare, de stigmă. O mamă mi-a spus „dacă află că ai HIV, toți se îndepărtează de tine și devii un paria. Nu contează cu câte sau câți te-ai culcat înainte (nu e problemă ca o femeie să aibă mai mulți parteneri de-a lungul timpului, asta e o reminescență a unei societăți matriarhale), abia când ai HIV te consideră o persoană imorală și te judecă.”

În fine, după ce am vorbit cu mai mulți părinți, întâlnesc și o familie cu patru copii. Nouă, opt, șapte și patru ani. Două fete și doi băieți. Copiii sunt în uniforme albastre, au venit direct de la școală. Tatăl e seropozitiv și a luat horărârea curajoasă să-și testeze toată familia. Toși sunt vizibil obosiți, e cald tare și umed, dar văd ușurarea în ochii lor înainte să-mi spună că niciunul dintre copii nu e infectat. Și nici mama. A meritat să vină la test. Pornim de la asta și discuția merge mai ușor, cu toată traducerea de care avem nevoie. Și pentru mine e mai ușor. Întotdeauna sunt înghețată de frică atunci când trebuie să vorbesc cu oameni ca ei. Au fost de acord să povestească cu mine, ok, dar cine sunt eu să-i întreb despre spaimele lor, despre motivele care fac un lucru sau altul, despre cât e de greu să găsească bani să vină la spital, cum se descurcă să-și țină situația departe de ochii lumii. Sună ca din cărți, dar sunt umilă în fața lor, pentru că au mai multe de dus și sunt mai puternici ca mine.

Ca să-mi ascund teama, încep să-mi fac din ochi cu copiii. Interviul e aproape gata, oricum. Una din fete îmi pune degetul pe mână și pe urmă stăm puțin deget alb în deget negru ca-n E.T.. Băieții râd și vor și ei. Îi iau pe urmă pe toți deoparte, cât părinții mai vorbesc cu o asistentă și încep să le arăt poze din telefon. Le-o arăt pe Catinca. Apoi pe Șm – hahahaha – apoi pe Rango – uuuuuuuuuu. Apoi le arăt niște poze de astă iarnă, pe zăpadă. „Brrrr”, zic, e friiiiig. Râd de se prăpădesc, habar n-au despre ce vorbesc și ce e albeața aia peste tot.

Și-n timp ce ne uităm pe poze, tatăl se apropie, ne studiază puțin și mă întreabă, cu engleza pe care o știe:

– Nu vrei să îi iei tu, în țara ta?

Acuma, și eu aș da-o pe Catinca din când în când, imi închipui ce peri albi îți scot patru, așa că glumesc la rândul meu:

– Lasă, nene, la noi e frig șase luni pe an și ninge (și mai avem și pesedeul pe cap), lasă copiii în pace.

Dar el insistă și-atunci îmi dau seama că vorbește serios:

– Nu, nu vrei să-i iei tu, să le fie mai bine?

Mi se pune un nod în gât și întorc capul să nu mă vadă. Nu știu cum să fac, pentru că sunt singură, cu tatăl și cei patru copii, care se uită toți în sus la mine.

– Să nu-i dai niciodată. N-o să le fie nicăieri mai bine decât lângă voi, oricât de săraci ar fi.

Nu știu ce-a înțeles. Poate doar că eu n-am plecat cu copiii lui. Nu știu dacă eu am înțeles ceva. Știu doar că am văzut multe forme de disperare și asta poate că nu e cea mai rea, dar o să stea multă vreme cu mine.