L-am văzut prima dată într-o reclamă, în Cațavencu (pe vremea aia era încă o singură revistă, ehe, maică). Era duminică, plecam la un botez pe la Ploiești, dar nu ne-a stat mintea decât la el. A doua zi aveam contractul semnat.

A venit chiar de ziua mea, fostul meu soț l-a adus direct la cârciuma unde ne veseleam și lumea mă întreba:

– Ce-ai primit de ziua ta?

Și eu răspundeam ca-n filme:

– O mașină, deși știam că o să plătesc pentru ea de o să-mi iasă pe ochi, dar suna bine, al naibii de bine, și totul era încă roz și eram veseli și, ah, da, adevărata tristețe, eram și cam tineri.

I-am zis Jan, pentru că era un Renault și because Jean Reno (mwah, mwah) și așa i-a rămas numele.

Și-a fost Jan cuminte și-a avut grijă de noi atâta amar de vreme. A văzut cum ne-am despărțit chiar după nuntă și cum am încercat să ne-mpăcăm și cum nu s-a mai putut face nimic. M-a așteptat un an de zile până am învățat să conduc și mi-am făcut și curaj s-o fac. A acceptat să-i spun dricul, de mare și negru ce era. La o vreme nu mi se mai părea mare, iar negru nu mai era fiindcă nu-l spălam și era plin de praf.

A plimbat-o Jan pe Catinca și-a lăsat-o să-i facă de toate. De la desenat cu pixul la vomat cu boltă, a stat și-a răbdat ca un câine bătrân.

M-a răbdat și pe mine și mi-a răbdat și boarfele. Ajunsese Jan al doilea dulap, când am făcut odată ordine am dus în casă vreo cinci perechi de pantofi și nu mai știu câte jachete și geci. Aveam o geacă de piele care a stat câteva luni în soare, pe bancheta din spate, până s-a decolorat și-a căpătat un aer cool, vintage.

M-a răbdat și când m-am mutat și-am cărat trențe prin București și-am transportat ditamai tabloul ca-n Stan și Bran, pe mașină și-l ținea șoferul cu o mână și eu cu o mână și mergeam cu 20 la oră ca să nu zboare o căruță de bani la prima frână.

M-a răbdat  și când mi s-a întors depresia și-am plâns o lună încheiată, o oră la dus spre birou, o oră la întors acasă, de nu mai găseam pedalele de-atâtea șervețele pline de muci.

M-a răbdat în fiecare vară când plecam de-acasă dimineața cu o pungă sau un castron de cireșe pe care le strângeam pline de sâmburi după o săptămână sau chiar mai mult. M-a răbdat și mă făcea să râd când îmi mai scotea câte un sâmbure pe preș în toiul iernii, parcă-mi zicea, lasă, vine ea vara înapoi.

M-a răbdat și când l-am zgâriat, îndoit, stricat. M-a răbdat și când am călcat o găină prin Apuseni, și când n-am văzut un pieton la Romană într-o noapte câinoasă.

M-a răbdat că nu-l spălam, dar, hei, aici a avut și el bafta lui și a primit o baie bună odată când am fost cu Catinca la zoo, fără voia, știrea sau banii noștri.

A văzut Jan al meu de toate. Nunți, botezuri, spitale. A văzut lucruri care nu se pot povesti.

Și pe urmă a îmbătrânit. Ne-a răbdat și bătrân, deși era din ce în ce mai morocănos. Nu ne mai dădea aer rece vara, nu mai prindea aproape niciun post de radio prin țară, înghițea cd-uri și nu voia să le mai dea înapoi.

L-am dus prin spitale, ne-a mai dus și el puțin pe unde aveam nevoie și pe urmă n-a mai răbdat deloc și cam asta a fost.

Jan Renault

16 decembrie 2005 – 20 iunie 2019

Drum bun, drăguțule, o să zâmbesc tot timpul când o să-mi aduc aminte de tine (și mai ales de-un drum la Sibiu pe care o să-mi fac curaj vreodată să-l povestesc).

Drum bun.