– Haideți, vă rog frumos, să nu întârziem chiar de luni!

E opt fără cinci. Stau îmbrăcată în dreptul ușii, repetând aceleași cuvinte ca în fiecare dimineață. Orice-am face, în ultimele trei minute înainte să ieșim din casă se întâmplă ceva și întârziem mereu. Ba Catinca își aduce aminte că a uitat ceva, ba Ionuț se gândește fix atunci să scoată vasele din mașina de spălat sau să-și mai facă un sendviș. Numai eu stau și mă uit la ei, simțind cum mă supra-încălzesc și mă enervez.

– Mami, am uitat dinozaurii!

– Fugi și ia-i acum, până număr la trei! Iar tu, îi zic lui Ionuț, înghite și hai.

Mă sprijin de ușă, îmi lipesc tâmpla de metalul ei rece și mă uit la ea cu colțul ochiului. E netedă, de un maro închis și sub razele de soare care bat drept în ea văd urme de cârpă. Femeia care ne ajută la curățenie ține morțiș să spele și ușa și întotdeauna rămân niște dâre, ca urmele de burete pe tabla din școala unde am învățat. Nu mai am răbdare. Pun mâna pe clanță. E bună, e rece. E puțin lăsată, de la toate dățile când Catinca a intrat în casă ca o furtună. Dar încă se lasă apăsată și se ridică cuminte la loc.

Deschid ușa și ies. Mă izbește un aer cald și umed, ca o ceață fierbinte. La naiba, dacă a făcut cineva inundație cu apă caldă, sper să fie în apartamentele de pe partea cealaltă, că numai chef de reparații n-am acum. Doar că aerul e aproape irespirabil. Transpir instantaneu. Sunt încă pe prag. În spatele meu e casa, dar în față? Ochii mi se obișnuiesc cu ceața la timp cât să mă feresc de o liană care mi se plimbă prin față. Lângă liană, o frunză uriașă, de un verde intens, strânge condens. Recunosc frunza, seamănă cu frunzele orhideelor mele, doar că e de câteva zeci de ori mai mare. Ridic ochii și văd și floarea, mare, albă și roz, deschisă ca o gură lacomă. În spate, trunchiuri de copaci și plante cărnoase, frunze înalte. Junglă? Viața e o junglă, știu, dar asta din fața mea e una adevărată. Calc pe teren umed și alunecos. Din loc în loc sunt pietre acoperite cu mușchi pe care stau broaște al căror venin poate omorî un bloc întreg. Ce mă sperie și mai tare e dimensiunea plantelor care-mi ies în drum. O junglă preistorică. Nici nu-mi trece gândul ăsta bine prin cap, că pământul începe să-mi tremure sub tălpi. De deasupra mea două sunete distincte sparg aerul. Unul ascuțit, ca de pescăruș mutant, se-aude când din stânga, când din dreapta. Iar celălalt, un răget înfricoșător, care-ți ridică părul pe ceafă, vine chiar din fața mea. Cine le scoate? Să mă tem? Sunt în pericol? Habar n-am. Pământul tremură ritmic, ca de la niște pași. Am mai trăit o dată senzația asta, în jungla africană, când s-a apropiat de noi un elefant în fugă. Dar asta nu e jungla africană. E mult mai rău. E lumea dinaintea tuturor lumilor. Gheara pe care o găsesc pe jos e mare cât o palmă de bărbat, iar eu dacă am învățat ceva de la fiică-mea, am învățat despre dinozauri. Asta e  o gheară de velociraptor. Nici nu știu în care eră sunt acum. Sper că una mai recentă, să mă găsească paleontologii într-un strat geologic de suprafață, să nu trebuiască să sape prea mult după mine. Mă ascund după un bolovan, strâng gheara în mână și mă uit în sus. Răgetul vine de la un T-Rex care umblă înnebunit prin junglă. Tot de la el sunt și trepidațiile. Aleargă călcând apăsat și rupe crengi și liane în fugă. Trece la câțiva metri de mine. Transpir și mai mult. De data asta, de frică. Deasupra, un pterozaur se învârte deasupra mea și aripile lui deschise seamănă cu un planor. Nici nu știu dacă m-a văzut, nici nu-mi pasă. Singurul lucru care contează e să-mi găsesc ușa și să mă întorc acasă.

Alerg. Mă împiedic. Mă ridic. Mă țin de trunchiuri alunecoase. Țipetele pterozaurului mă împing de la spate. Nu știu dacă mă învârt în cerc sau dacă merg bine. Încerc să recunosc locurile, dar mi se pare că mă pierd și mai tare. Mă opresc să-mi trag sufletul și ochii îmi cad pe ceva care seamănă cu niște litere. Un W. De unde litere în jungla preistorică? Mi se pare. Întotdeauna ni se pare că vedem fețe sau imagini familiare în lucrurile pe care nu le cunoaștem. Am citit asta undeva. Dar nu-mi folosește acum la nimic să știu chestii din astea, acum trebuie să plec de-aici. Închid ochii. Îi deschid. Stai. Litera W e tot acolo, chiar există, nu e din imaginația mea. Mă aplec și râcâi puțin noroiul cu gheara de velociraptor pe care o țin încă în mână. După W e un E, după E un L. WELCOME. Ăsta e preșul meu. Sar pe el și- o văd pe Catinca, cu fața radiind:

– I-am găsit! T-rexul și pterodactilul!

Și eu i-am găsit, și-ncă cum!, îmi vine să-i zic, dar apoi mă-ntreb: ce caută Catinca aici?

Pe urmă deschid ochii și-mi dau seama că mă țin în continuare de clanță, că-n jurul meu e lumea pe care o cunosc și n-o să fie nevoie să mă scoată din pământ niciun paleontolog. Sunt acasă.

– Haide, mai stăm mult după tine? Dormi pe tine, asta faci, îmi strigă Catinca și Ionuț.

E opt fără un minut. Mă scutur și plecăm.

___

Această poveste nu e adevărată, a fost doar un exercițiu. Dar sunt convinsă că mi se poate întâmpla oricând.