Tot așa și eu, dar altfel.

E duminică după amiază. Ionuț își doarme cei 21 de kilometri alergați. Eu citesc. Pisica se linge la fund. Catinca e la bunică-sa. E cald. E bine. Prin geamuri intră căldură și un vag miros de verde. Ia, stai. Parcă mai e ceva. Încetișor, mirosul de verde se amestecă cu miros de pește prăjit. Se luptă puțin, dar peștele prăjit preia conducerea și umple toată casa, prin toate geamurile, pentru că, da, le-am deschis pe toate. Mă ridic din pat și mă reped să opresc duhoarea. Inspir otravă. Expir dioxid de carbon. Când scot aerul din mine, urcă ceva și din stomac. Închid geamurile. Deasupra bucătăriei e cel mai rău. Trântesc geamul și țâșnesc la baie.

Nu e sfârșitul poveștii. Povestea o să meargă mai departe, ca vântul din vama Veche, plin de miros de pește.

Nu-mi place peștele. Nu-mi place nimic din ce crește sub apă. Spun așa ca să par sclifosită, pentru că nu m-am căutat la doctori ca să pot să-mi țin nasul cu două degete cu argumente medicale. Altfel, cum simt nițel miros, cum alerg spre cea mai apropiată toaletă. Am încercat în toate felurile. Cu știință și fără știință. Același rezultat. O singură dată am reușit să mănânc niște icre și să nu vomit, pe la nouă ani. Se plănuia o vacanță în Deltă și mama mi-a zis că dacă nu mănânc pește, n-am ce căuta acolo. Data următoare când am încercat, zero. Și tot așa. Pe la birou, pe la diverse evenimente unde am mâncat tartinele greșite, peste tot. Acum nu mai încerc și gata.

Dar totul ar fi foarte simplu dacă ar depinde numai de mine. Mai e și mirosul. În post, de exemplu, cred că Biserica Română și-a trecut la key performance indicators numărul de bucătării din care iese miros de pește. Nu-i nimic, stau în casă la mine, nu ies pe stradă. Dar dușmanul pândește, e peste tot, chiar și în casa mea. Tata e pescar. Prinde pește, îl aduce acasă, îl curăță. Solzul de pește nu e numai muzical, cum știe tot românul, ci și pervers, cum vorbeam zilele trecute cu un prieten. Solzul de pește e mic și transparent, dur și foarte alunecos. Solzul de pește zboară peste tot și se lasă dus unde nu te aștepți. Pot găsi solzi de pește în pat și la câteva săptămâni după ce peștele a fost curățat în mod controlat în bucătăria închisă ermetic și după ce am schimbat două rânduri de așternuturi.

Am fugit de la Piatra-Neamț la București din mai multe motive. Poate și din cauza solzilor de pește. N-a fost suficient. Pot să fug, dar nu mă pot ascunde. A trecut o lună de la Florii, când Ionuț a profitat că n-am fost acasă și și-a făcut poftele și, iată, Șm tocmai mi-a adus în pat un solzișor. Și l-a lins de pe labă și acum se uită la el.

Acum o să-mi iau hainele, o să izolez dormitorul până vine doamna de la curățenie și o să rezolv problema. Dar dacă vreți să scăpați de mine discret și eficient, puneți-mi din când în când în drum un solz de pește. Fiți siguri că: 1. O să-l văd; 2. N-o să mai calc pe acolo o vreme și 3. N-o să mai mănânc două zile. Deci, se poate.

(a, Catinca mesteca drajeurile de ulei de pește ca pe bomboane. Așa le și zicea: – Îmi mai dai o bombonică galbenă?)