Azi dimineață. O stradă strâmtă, vag deszăpezită. Pe mijlocul străzii, un tânăr c-o valiză-n mână așteaptă o tânără să dea zăpada, să-și poată pune valiza în portbagaj. Pe stradă vine o mașină. În mașină sunt eu. Mă opresc în fața tânărului, poate face ceva. Are niște bocăncei de oraș, dar nu și-i mișcă înspre trotuar. Aștept. Nimic. Nimic. Claxonez să-l atenționez. Nasol, dar până deschideam geamul lua mai mult:

– Ocolește, în p*%a mea, nu vezi că mă ud? țipă dumnealui la mine, ceea ce e foarte simpatic, până la urmă, când îi văd sprâncenele pensate. Face sens. Mai bine să te calce mașina decât să te uzi.

Și, deodată, pac, începe să-mi ningă în minte cu madlene-madlenuțe. Proust nu-i prost.

Acum un an, pe la Lahovari. Pe trotuar e zăpadă, pe stradă e curat. E dimineață. O suită de femei îmblănite pe stradă. Ocupă o bandă întreagă. Nu știu unde se duc sau dacă vin de undeva. Pe bune, toate poartă haine de blană. Au 60+ și niște fețe de n-ai vrea să fie vreuna mătușa ta bogată. Merg încetișor cu atenție pe stradă, în timp ce din spatele lor apar mașini. Din nou, corect: mai bine să te calce mașina decât să-ți rupi un picior sau să cazi cu haina aia pe trotuar.

Acum ceva vreme, pe la Armenească. Semafor. Eu vin în alergare (că asta făceam, alergam), încetinesc la stop. De lângă mine, o femeie dă să treacă strada, apoi sare înapoi pe trotuar și mă avertizează și pe mine:

– Stai, că vine nebunu’ cu viteză!

Da, venea un nebun cu vreo 50 pe oră, dar venea pe verdele lui. Nu mă abțin și-o întreb:

– Dar dumneavoastră de ce treceți pe roșu?

Se uită la mine cu reproș și-mi arată tramvaiul. Ce proastă-s. Încă nu m-am prins că e mai bine să te calce mașina decât să pierzi tramvaiul.

Aproape în fiecare zi, pe orice stradă mare, între două treceri de pietoni. Părinți cu copii, trecând strada haotic. Uneori părinții au un copil cu ghiozdan de mână și un telefon la ureche. Oameni ocupați – mai bine să te calce mașina decât să întârzii la școală și să ratezi un apel de la birou.

Și ultima, care mă îngrozește cel mai tare. E iarnă. Nu-i târziu, dar e întuneric. O duc pe fiică-mea undeva. Dintre mașinile parcate pe marginea străzii țâșnesc niște puști. N-au 14 ani. Îi conduce o fată care rîde-ntruna. Traversează strada în fugă, printre mașini isterice și claxoane, doar din frondă. De unde știu? Pentru că nu se duc nicăieri, pentru că au vreme să se oprească și să-mi arate degetul mijlociu când urlu la ei disperată din mașină și pentru că-i văd în retrovizoare cum traversează înapoi, în același fel. E-adevărat, la 14 ani nu-ți dai seama că nu e cool să te calce mașina și nu știu dacă m-a enervat mai tare teribilismul, inconștiența sau sfidarea lor.

Astea-s numai exemplele de care mi-a adus aminte băiatul meu cu sprâncene frumoase. Dar sunt și altele care mă fac să iau oamenii de guler. De unde și până unde, mă, viața voastră e mai puțin importantă decât niște rahaturi? De la mie nu mi se poate întâmpla? De la lasă că merge și așa? De la ce dobitoci și ăștia să pună semafor aici, că nu trece nicio mașină? Din vremea când să prinzi tramvaiul sau mașina era o mică victorie personală împotriva sistemului? De la ideea că serviciul, condica și șeful sunt mai importante? Ă? De unde?

(Publicat în Sereniti)