Exact.

Am un prieten francez. L-am cunoscut acum o sută și ceva de ani, pe vremea când eram amândoi tineri și ciudați. Știa ceva română. Ca o paranteză și spre marea bucurie, știe și acum, deși n-a mai călcat pe aici de vreo cinșpe ani și nici nu cred că exersează prin casă ca să-și pedepsească cei trei copii. Când o să-mi dea voie, o să scriu despre declarațiile de dragoste pe care i le făcea prietenei lui românce. Dar până atunci, să vorbim despre cum am fost odată la mare.

Am plecat în gașcă și-am ajuns noaptea. Vremea nu era tocmai prietenoasă. Țin minte că aveam pe mine un pulovăr de lână groasă, pe care îl purtam de obicei iarna. Stăteam la terasă și îngheța sufletul în noi. Amicul meu, nu, că el n-a venit la mare să stea la terasă. A venit la mare ca să facă baie-n mare. Lasă că poți face și pe lumină și pe soare, nu, el atunci voia.

S-a dezbrăcat și dus a fost. Ne-am luat și noi sticlele și ne-am mutat de pe scaune pe nisip, ca să fim pe fază la o adică, să nu trebuiască s-avem de-a face cu Ambasada Franței la București. După niște tumbe și niște chiote, amicul francez a ieșit din mare jumate din cât intrase, atât de frig era. Când ne-am liniștit că e viu, cineva l-a întrebat:

– Ei, cum e apa?

Săracul, tremura așa de tare că n-a putut să traducă în română tot ce putea gândi numai în franceză. Și, vrând să se dea nițel mare și să ne spună cum să fie, rece și udă, a zis numai:

– E frig și muié.

Exact cum spuneam. Te uiți pe geam de-o săptămână și mai bine, e frig și muié. Te uiți prin țară, în general, e frig și muié. Uneori te uiți în viața ta, e frig și muié.

Dragă prietene, mă gândesc de multe ori la tine, dar vei trăi veșnic în inima mea prin aceste vorbe de mare înțelepciune. Chapeau.