Suntem toți într-o mașină. Oameni mari, copii, bagaje, plecăm în vacanță. E haos, toată lumea țipă, râde și povestește. Am mai făcut drumul ăsta. Mergem în Scoția – prin Rusia. Trecem prin Moldova, Ucraina, Rusia, Finlanda, Suedia, Norvegia. Povestim de case și locuri pe care le-am văzut.

În fața noastră apare o decapotabilă în care niște copii, aproape adolescenți, se zbânțuie liberi și dezlegați. Bărbatul care conduce pare să nu dea prea mare importanță. O fată se așază pe portbagaj ca o odaliscă și ne zâmbește. Ne apropiem din mers ca să-i spunem bărbatului să aibă grijă de copii. Nu ne bagă nimeni în seamă. Claxonăm și țipăm la ei, nimic.

Ne oprim la un hotel pe drum. Decapotabila e și ea parcată acolo. Dintr-un cotlon, fata care stătea tolănită pe portbagaj îmi strecoară o hârtie. Au fost răpiți de tatăl lor. Mai jos sunt adresele de instagram ale copiilor. N-are niciun sens.

Când ajung la ai mei sunt și ei îngrijorați. Au primit mesaje de amenințare de la bărbat. Dar de unde știe cine suntem și ce numere de mobil avem? Până să mă dumiresc, primesc și eu un SMS: „lasă-i în pace”.  O prietenă îmi dă o altă cartelă, codată, pe care o are ea de la birou. Copiii noștri simt că ceva nu e în regulă și încep să plângă. Cineva merge cu ei la culcare.

Începem să căutăm prin hotel, cameră cu cameră. Pe hol înțeleg ce-i cu adresele de instagram – poți trimite mesaje și acolo. Caut hârtia de la fată, a dispărut. O găsesc ca prin minune, dar partea cu adresele e arsă.

E întuneric și nu se vede nimic. Suntem în camere și așteptăm. Se face dimineață. Trezim copiii și-i urcăm în mașină. Eu rămân în urmă pentru că mai am ceva de făcut.

Nu știu cum, dar omul e mort pe covor, în camera mea. E plin de sânge, ca și mine. Îl rulez în covor și-l dau la margine. Mă duc să mă spăl. Când mă întorc, văd petele de sânge de pe mocheta de sub covor. Pete întunecate pe mocheta albastru inchis. Se văd, e clar, dar nu din prima. Să le șterg? Oricum sunt amprentele mele peste tot. Încerc să-mi iau bagajele, să plec cât mai repede. Am o mulțime de sacoșe, genți și poșetuțe în care mă împiedic și care cad de pe mine și-s și grele ca dracu. Mă panichez. Respir greu și transpir rece. Paralizez.

Bum! Stau la coadă la vize pentru Indonezia. Plec cu o bursă. E ultima zi când pot lua viza. Am ajuns chiar la final de program, coada e uriașă, nu sunt pregătită deloc. Nu știu dacă-mi dă viza pe loc. E vineri seară și eu plec luni dimineață. Nu știu ce formulare trebuie să completez. Nu am plătit viza. Pot plăti online? Pot. E undeva o imprimantă să scot dovada plății? E. Cineva mă scoate din rând și încep să completez formulare. Scris cu stiloul, de mână. Eseuri – de ce am nevoie de viză. Cineva de la ambasadă mi le corectează în timp real și mă pune să le refac. Unde pleci? Cu o bursă. De unde? Nu știu cum se cheamă școala – inventez un nume de institut pompos. Unde ai lucrat până acum? Cum ți-ai caracteriza colegii?

E noapte. Sunt ultima la coadă. În biroul femeii care dă vizele e lumină, n-a închis încă. Îmi ia dosarul, dar mai am de completat o foaie cu întrebarea: Cum trebuie să vă jucați cu un Pikachu?

.

.

.

Trebuie să înțelegeți că dacă ajung la birou cu privirea pierdută și nu reușesc să leg două idei am fost foarte ocupată peste noapte.