Anul 198șiceva. Seară de școală. Panică. Îmi aduc aminte că nu mi-am făcut tema la lucru manual! Aveam de făcut acasă o cutie de carton și uitasem complet de ea. Familia fierbe. Ce facem cu lucrul manual al copilului? Printre înjurături, tata ia o tablă de șah din carton, mama o taie de la A1 până la A7, apoi perpendicular până la D4, apoi iar drept și tot așa, scormonesc pe undeva și găsesc niște lipici sau niște bandă scotch și încheagă cutia. Tema copilului e gata, putem merge la culcare. Una peste alta, tata și mama mi-au făcut tema, ca să nu mă lase fără ea. O fi fost bine, o fi fost rău? Atunci a fost bine, acum înclin spre rău, deși aș fi un porc lesbian și ipocrit s-o sun acu’ pe mama și să-i spun că nu trebuia să-mi facă tema într-a patra.

Ieri-alaltăieri, telefon acasă. Muci pe receptor.

– Mi-aaaam uitaaat caietele la școaaalăăă și nuuu pooot săă-mi faac teeemaaa.

– Nu se poate altfel?

– Nuuuu, că eraaau caieteeeeleee de lucruuuuu (auxiliare la manuale, nota redacției).

– Păi, ori te duci la școală să le iei, ori nu-ți faci tema și s-ar putea să iei un insuficient.

– Nuuuuu! (Insuficient???? Io???). Da’ nu poți să-i scriii un bilet doaamneeiii?

– Nu.

I-am scris un bilet prima dată când și-a uitat caietele în bancă. Am avertizat-o că nu-i mai scriu. Acum e a doua oară. Ce poate să fie? Îi scriu o notiță și gata. Sau o trimit pe bonă să-i ia copilului caietele de la școală, deși e cam depărtișor. Mi se strânge inima. Aș putea s-o ajut. Sună aiurea, dar, de fapt, nu cred că aș ajuta-o. Mă hotărăsc să nu fac nimic și s-o las să se descurce. Stau cam cu inima strânsă în fața privirii ei pline de reproș. Se vede că e supărată pe mine. Rău. Dar la urma urmei, pot să mă uit și în altă parte și să aștept cuminte să văd ce învață din treaba asta.

__

*Catinca = Dadida (2 ani) = Dida = Didi (uneori și acum)