Am început să fac atacuri de panică prin 1998. Prin 2000-2002 erau la ordinea zilei. Numai nu știam ce sunt, credeam că-s niște crize de hipoglicemie. Evident, cu credința asta, mi-am mai adăugat un trigger și sigur că mai făceam atacuri de panică și dacă venea ora de masă și eu n-aveam de mâncare la mine, pe lângă cauzele obișnuite, pe care atunci nu le recunoșteam. Pe urmă mi-am schimbat serviciul și, pac, gata cu anxietatea. Pe urmă m-a părăsit bărbatul însărcinată, pac, atacurile de panică înapoi. Prin 2010 erau deja zilnice, iar mie îmi lua din ce în ce mai mult timp să-mi revin. Cel mai mult – 5 ore și ceva, aproape 6. 20 de secunde iraționale, urmate de cinci ore de încleștare, tremurat, extremități reci, suflu sacadat și incapacitatea de a crede că pot face cele mai elementare lucruri – să merg la baie, de exemplu. Când, într-o deplasare, era să dau un rateu maxim din cauza unui moment din ăsta, m-am dus să mă caut.

După ce-am început tratamentele, lucrurile s-au așezat, încet-încet. De vreo cinci ani n-am mai făcut atacuri de panică, da’ cam deloc. Uneori încerc să mă provoc singură, așa, de-a naibii, dar parcă tot mă țin bine. E-adevărat, nu mai fac atacuri de panică, dar să nu credeți că sunt așa, un exemplu de vindecare. Am înlocuit panica cu plânsul. Dacă-ncepe, plâng ca proasta și hohotesc de nu mă mai opresc. Da-i bun și plânsul ăsta la ceva. Nu, nu te eliberează, dar o lună de plâns zilnic te-ajută să te prinzi că ai o recădere în depresie și atunci te duci iar și te cauți, ca să nu te duci mai jos de unde ești.

Până weekendul ăsta, când oribila, grozava și de netrecut durere de gât a venit la pachet c-un soi de spaimă pe care nu știam de unde s-o iau. O teamă de ceva, dar ce? O senzație din corpul meu care mă făcea atentă – dar care? Un telefon de dat care mi se părea o apăsare de nedescris – dar de ce? Și totul a continuat când am ajuns la birou, unde n-am îndrăznit nici măcar să-mi fac o cafia, pentru că mi se părea foarte complicat, unde tot ce-aveam de făcut mi se părea de neatins, deși a fost o zi chiar de rutină.

Ce-o fi, ce-o fi? Și pe urmă, zbang! S-a luminat totul pe lângă mine. M-am uitat pe prospect. Toate prafurile de răceală cu paracetamol au și un fel de efedrină-n ele. Și chiar scrie că nu-s de luat dacă iei medicamente de depresie, vezi ce pățești dacă nu citești prospectul până la capăt?? Wow, tocmai am avut simptome de atac de panică și n-am știut ce sunt! Cum să vă zic, oricât de rău mi-ar fi acum, nu pot să nu mă simt bine! Și, lasă că m-a speriat, dar odată ce-am pus degetul pe el, am luat o pastilă de relaxare și-acu fac ce nu m-am crezut în stare niciodată: scriu ceva despre atacurile mele de panică.

Hai, noroc, drăguța mea, diseară îți fac cinste cu un ceai de măceșe!