Pe bune.

V-a plăcut poiezia copchilului, nu? Normal. Robinet de lacrimi, nu de frumusețe, ci că-i din capu ei. Or avut toți temă că să le scrie o poezie la mame. Ce să scrie și ei, săracii?

Da’ alta-i treaba. Înainte de-asta, îmi citește o poezie din manual. Clasa a doua. Nu mai știu autorul. O poezie cu poetul care trece pe lângă o casă și-o vede pe mamă cum își ceartă copilul și pe urmă copilul se duce să se culce singur și trist și plâns. Păi, mie când îmi dați din astea, s-a terminat. Eu îs copilul ăla trist și toată singurătatea de pe lume e în mine. Îmi vine să plâng acuma că scriu, să vedeți ce spectacol am făcut aseară, c-a trebuit să-mi spună Catinca niște glume cu roșii storcite pe trecerea de pietoni ca să mă facă să râd.

Acuma, eu înțeleg rostul literaturii lăcrămoase, că stimulează empatia și bla bla bla, dar mi se pare o cruzime și sunt împotriva ei. Le-am evitat cât am putut și-am zis că dacă pot le-ascund și de Catinca. Pe lista neagră obligatorie avem:

• Cam toate poeziile de Elena Farago
• Fetița cu chibrituri (Andersen)
• Cuore, inimă de copil (de Amicis)
• Puiul (Brătescu Voinești)
• Singur pe lume (Hector Malot). Am preferat de o mie de ori Romain Kalbris.
• Till Eulenspiegel (De Coster). Aici n-am motive cu adevărat, s-ar putea să fie mișto până la urmă, da’ pe mine m-a enervat când a dat foc la maimuță.
• În general, toate poveștile cu copii orfani crescuți de bunici care se îmbolnăvesc și mor și ei și pe urmă copiii se duc la niște rude îndepărtate care se poartă urât cu ei, chiar dacă la urmă se termină bine.

În schimb, aș băga în toți copiii povești cu pirați și aventuri, Cei trei mușchetari, Winettou, Old Shatterhand și gașca, Cireșarii până nu mai pot, Tom Sawyer și Huck Finn, să-nvețe să se suie în copaci și să spargă geamuri.

Și mai ziceți și voi.