Bine, Tăbăcăriile din Fes nu sună la fel de fancy, dar despre ele e vorba.

Acum mulți, mulți ani am făcut o vacanță de iarnă în Maroc. Ar merita propria ei poveste, la câte prostii am adunat din ea, dar mai e până acolo. Am ajuns și la Fes, într-o zi nu foarte prietenoasă. Ba ploaie, ba nor. Vremea făcea totul să pară urât și încâlcit. Dar noi eram patru gazelles puse pe vizitat și nicio baltă de noroi nu ne stătea în drum. Orașul nou nu ne zicea mare lucru, deci ne-am îndreptat vitejește spre medină.

Medina e partea veche a unui oraș arab, orașul inițial, de fapt, cel înconjurat de ziduri. Medina din Fes e cea mai mare din Maroc, nu știu cum stăm în competiția globală. Cam un sfert de milion de oameni forfotesc în ea în fiecare zi, fără ca majoritatea să fie turiști. E întortocheată, cu străduțe înguste de nu încap trei oameni unul lângă altul, întunecate din cauza caselor prea apropiate, cu porți din spatele cărora pornesc alte alei, sau care ascund medrese (școli religioase) antice sau moderne, moschei sau ryaduri (conace transformate în hoteluri sau nu). Nu știi niciodată unde ești. Te prinzi în fața moscheii, că-i vezi cum își lasă papucii la poartă, dar oricum e degeaba. Nu e ca la Istanbul, dacă nu ești musulman și n-ai venit să te rogi n-ai voie în moscheie și gata, oricât de monument e ea sau de turist însetat de cunoaștere ești tu.

Toată lumea ne-a spus să ne luăm ghid la Fes, noi nu ne-am luat, că nu ne jecmănește pe noi nimenea, că mergem cu Lonely Planet în mână. Drept pentru care nu-mi aduc aminte decât întunecime, străzi băltind, înghesuială și strigăte, motociclete care merg cu viteză pe o stradă puțin mai lată decât Strada Sforii, oameni cu măgari încărcați care vin din sens opus motocicletei pe aceeași stradă, alte strigăte și un miros oribil de mâncare, oaie și pește gătite pe loc. Fumam pe vremea aia și între oprobiul public și vomă instantanee am ales oprobiul public și m-am plimbat prin medina Fesului fumând încontinuu. Foarte bine mi-a prins, mai puțin când am ajuns, din întâmplare, normal, la faimoasele tăbăcării – les tanneries de Fes. Tăbăcăriile astea nu-s nici ele de rușine, îs vechi de pe la 1200 și treaba merge strună de 800 de ani legați. Pielea e înmuiată și vopsită, totul e natural bio, ceea ce e un dezastru. Bio înseamnă că înmuierea se face cu o soluție care conține din abundență urină (și chiar și fecale) de animale, ce-or avut și ei acolo – vaci, cai, oi. Mirosul e insuportabil și într-o zi ploioasă și umedă se amestecă peste tot. Nu vreau să știu ce e vara acolo, dar nici nu-s în pericol să aflu. E frumos și plăcut ochiului, da, să vezi toate culorile pământului una lângă alta, dar mai bine te uiți la poze. În fine, am văzut și asta și-n drum spre hotel ne-am oprit la Marjann-ul de peste drum, supermarketul local, adică, ne-am înfundat în secțiunea pentru străini și-am ieșit de-acolo cu niște sticle de vin ca să ne dregem.

Altceva voiam să zic.

Acum ceva mai puțini ani, cu ajutorul unor prietene de nădejde (două dintre ele parte chiar din expediția din Maroc, dar asta e doar o coincidență), am descoperit niște fabricanți de încălțăminte care mă pot lăsa în fundul gol în orice zi. Mi-am dat toate cizmele – unele vechi de zece-unșpe ani, dar care ar mai fi dus niște ierni – și-am zis, oi, oi, ce mă fac, nu mai am încălțări de iarnă și-am dat un rinichi pe o pereche nouă. Scumpe. Aș zice cât de scumpe, dar mă citește tata. În fine, din banii mei am dat și mi le-am luat. Mi le-au făcut special, că modelul ăla nu se mai fabrica, deci, înțelegeți cât țin la ele. Ca să nu mai zic ce piele moale, ce model minunat, că se rulează și se fac mici și le pot lua cu mine peste tot, nu, nu mai zic.

De fapt, ce voiam să zic cu adevărat, este că pisica mică, zisă și Smol Cat, și Sqweaky Butt, dar mai ales, Satana, are foarte multe obiceiuri proaste. Unul dintre ele e să ți se strecoare printre picioare și să se facă dispărută pe undeva. Undeva-ul ei preferat e debaraua din hol care ține loc de vestibul și unde ne ținem hainele de-afară. Ajungi acasă, pui haina pe umeraș, tu te uiți în sus că acolo ai treabă, ea s-a strecurat în debara printre picioare și dusă e. Poate vă amintiți ziua în care am vomat cu toții – despre asta e vorba.

Sămbătă seară ne pregăteam de câteva episoade din Brooklyn Nine-Nine, dar mie mi se părea prea liniște în casă.

– Where Smol Cat? întreb.

– Don know, don care, vine răspunsul.

Mai bine, să ne lase să ne uităm în pace. Și ne-a lăsat, normal, că doar era închisă în debara. Am scos-o înainte de culcare, totul părea în regulă, ne-am văzut de ale noastre.

Până duminică spre prânz, când mi-am făcut curaj să mai strâng prin casă, să mai pun haine și pantofi împrăștiați în debara. Când, deodată, foarte cinematografic, ochiul mi-a focalizat pe ceva care nu trebuia să fie acolo.

O baltă, micuță și drăguță, fix pe cizmele de care ziceam cu atâta drag. Satana a făcut pipi pe cizmele mele care nu pot să spun cât costă că mă citește tata.

Le-am șters cât am putut de bine, cu gândul la tăbăcăriile din Fes și cu speranța că pielea numai s-a înmuiat mai bine.

Deocamdată cizmele par în regulă, numai în mașină, când dau căldură la picioare, miros discret a pipi de pisică.