Seara-n pat:

Ea: – Ooo, am atâtea chestii în cap, n-o să-ți dai seama niciodată ce-i acolo.

Eu: – Ia, apucă-te și desenează-le.

Ea: – Nu cred c-o să pot.

Eu: – Păi da, că și Leonardo da Vinci tot așa zicea: Mamă, văd în capul meu cum stau niște oameni la o masă, dar nu cred c-o să-i pot picta vreodată.

Ea: – Hihihi.

Eu: – Și Michelangelo, vai de capul lui, se miorlăia mereu că-și imaginează o mamă care-și ține băiatul mare și mort în brațe și-l plânge..

Ea: – ..Și n-o s-o poată picta niciodată?

Eu: – Sculpta, că el era sculptor. A și pictat, dar acolo i-a ieșit din prima, nu s-a plâns.

Ea: – Și Donatello?

Eu: – HA?????

Ea: – Păi astea nu erau Țestoasele Ninja? Leonardo, Michelangelo, Donatello și Rafael.

Eu: (ușurată că n-am vreun supergeniu în casă) – Ahaaa. Ba da. Dar înainte să fie Țî Nî, au fost artiști din Renaștere. Acu vreo cinci-șase sute de ani.

Ea: – Și de ce le-au dat numele lor țestoaselor? Că au trăit cinci sute de ani? Sau că aveau fiecare câte o țestoasă?

Eu: – O să trăiască peste cinci sute de ani, prin chestiile pe care le-au pictat sau sculptat. Dar cred că mai degrabă aveau fiecare câte o țestoasă.

Ea: – Și se-ntâlneau cu ele-n parc?

Eu: – Noapte bună, pui de drac hlizit.

Mari artiști ai Renașterii relaxându-se