Am găsit ieri o fotografie în care m-am confundat cu altcineva. Poate fi un semn de bătrânețe, un semn că ar trebui să-mi port ochelarii, un semn că mi-ar plăcea să arăt altfel. Sau poate e altceva, puțin mai îngrijorător, pentru că

În vremurile întunecate de demult, pe când aveam numa vreo cinșpe-șaișpe ani, eram îndrăgostită de un tip din liceu. El nu știa asta, normal. Mai rău, nu știa nici măcar că exist. No matter, eu îl iubeam ca și când. Îmi era suficient să-l văd o dată sau de două ori pe zi, dar în orașul de trei centimetri pătrați care e Piatra-Neamț îl vedeam și mai des, așa că iubirea mea era bine hrănită și n-avea șanse să moară prea repede.

Tot atunci aveam o foarte bună prietenă în bloc și eram la ea toatăziuabunăziua. Vorbeam de toate și, mai ales, zăceam ca două babe minore la geam și bârfeam în draci. Stăteam în buricul târgului și asta făcea lucrurile mai ușoare, pentru că lumea n-avea cum să nu treacă măcar o dată pe zi pe strada noastră.

Și, nu în ultimul rând, pe vremea aia n-aveam primari care să revoluționeze peisajul urban și la marginea spațiului verde de la bloc, înspre trotuar, era un rând de pomi bine crescuți, deși noi ne străduiam în fiecare an să-i jumulim de crengi ca să mâncăm gorgoazele.

Uite așa se face că-ntr-o zi călduță de vară călăream geamul ca de obicei, când am zvâcnit de i-au sărit bietei fete cireșele din gură:

– Ce-i?

– Uite-l!

– Pe cine?

– X (știți voi, vedeți mai sus), uite-l pe X!

– Uni, tu?

– El e, l-am recunoscut după blugi și după mers.

– Ci spui, nu văd nimic!

– E-ntre copaci, stai așa.

A stat, ce era să facă. Am stat și eu, cu sufletul la gură. Și a ieșit dintre copaci. Dar nu era X, era tata.