Conduc prost. Sunt un șofer nevolnic. Șofer de duminică. Femeie la volan. Ai de mine, acum mi-am tras niște șuvițe, pot spune că-s aproape-blondă-la-volan. În afara orașului n-am prea condus. Bine, anul trecut, pe Tranfăgărășan. Noaptea. Dar altfel nu cine știe ce. Dar știam că o să vină și vremea aia și n-am să mă mai pot ascunde multă vreme.

De Florii mi-am dus singură fata acasă la Piatra-Neamț. Șapte sute de kilometri uite-așa, ca nimic. Când am văzut că s-a putut, nu m-am mai oprit. Vreo sută de kilometri noaptea la unu până la Cluj. Vreo juma’ de drum de la Cluj la București pe Valea Oltului. Hai, că se poate! Viața e frumoasă, dar merită trăită.

Așa am ajuns să plec cu mașina Jan Renault pe câmpii dealuri, la Bacău și la Iași. Că-i drumul lat, că-i drept, că ce mare lucru. Păi, da. Că afară-i vopsit gardul și înăuntru-i Miorița. Am mers prin sate, pe la mama naibii, că acolo aveam treabă, nu la drumul mare. Alternanța deal-vale-deal din balada cultă la ea acasă. Da’ nu se mai oprea din alternat, aia era. Drumuri de-o bandă? Desigur. Drumuri de-o bandă neasfaltate? Bineînțeles. Drumuri de-o bandă cu găuri în ele? Ca după bombardament. Drumuri de-o bandă care urcă pe coama dealului la douășceva de grade de le vezi capătul și deasupra numai cerul și nu știi ce e după ele? Cum nu. Curbă la stânga în pantă urmată de curbă la dreapta în rampă? Vreo cinci sute la rând. Sus-jos? Da. Jos-sus cu căruțe? De câte ori vreți. Stânga-dreapta cu mașini agricole? Da, da și iar da. Peisaje? Maci? Salcâmi? Câtă frunză și iarbă. Aveai vreme să te uiți? Nu, că erai ocupat să stai în viață.

Vorbesc prostii, mi-a plăcut la nebunie. Dar am amețit de-atâta alternanță mioritică. Am alternat prin vreo trei, ba chiar patru județe moldovenești și mai știu și altele, prin care n-am trecut azi. Asta e, moldovenii îs pierduți pe veci. Cu atâta alternanță n-au cum să scape de sentimentul mioritic, orice le-ai face. Altfel spus, mai poți scoate moldoveanul din Miorița, dar Miorița din moldovean, niciodată.