Sunt cu mama și cu tata în camera bună din casa bunicii mele. E întunecată, n-o luminează decât candelele. Zeci de candele atârnă de tot tavanul, nu numai pe margini. Mergi printre candele aprinse și le dai la o parte ca pe perdelele de mărgele. O să le iau pe toate acasă când o veni vremea, mă gîndesc, dar o să le aranjez altfel, în cruce, o să umplu tavanul cu cruci. Suntem în negru și-n cameră vin și alți oameni. Unul o să mai aducă și din satul alăturat, niște femei o să mai adune bătrâne de pe la casele din spate, toată lumea o să mai aducă pe câte cineva. Stabilim cine e mai aproape de cine, cine poate lua pe cine în drum. În afară de mama și de tata nu recunosc pe nimeni, deși mă simt apropiată de toți. Lumea mișună ocupată și veselă, ieșim în curte că nu mai avem loc în casă. Afară e întunecat, a ploaie, cu lumină stranie și colorată. Lângă poartă stau doi bărbați, unul înalt și roșcat, cu care am avut o singură întâlnire anul trecut, celălalt mic și șters. Cel înalt e schimbat, parcă uscat și tras la față, dar are uitătură de drac, din aia care se vede o singură dată, când își odihnește privirea serioasă cu-n clipit. Vorbim toți trei de parcă atunci ne-am văzut prima dată, glumim în poartă în timp ce pe lângă noi trec oameni care ne spun că or să-i aducă și pe alții. Cerul e albastru cenușiu și jos, lumina e colorată, iarba e verde de primăvară și toată lumea e veselă și îmbrăcată în negru. Bărbatul înalt zice: acum o să dansez cu tine și începe să mă învârtă în drum. Mă uit în ochii lui serioși și-ntreb: Chiar nu-ți aduci aminte de anul trecut? Ba parcă-parcă știam eu ceva, răspunde și îmi dă drumul. Pornim în direcția în care merge toată lumea, drumul e plin de oameni, eu vorbesc acum cu niște prietene, una îmi spune că face reportaje de investigații pentru un ziar mare din afara țării, alta zice că lucrează împreună și eu fac o gafă și nu-mi dau seama că și ea e reporter, cred că e doar o secretară, ea se supără pe mine și mărește pasul, în locul ei lângă mine a apărut bărbatul roșcat care mă ia de mână și din momentul ăla începem să tragem unul la celălalalt, dacă nu suntem aproape ne căutăm din ochi, dacă suntem prea departe venim până se ridică iar peretele ăla de electricitate de care nu vrei să treci în văzul lumii. Deși nu zice nimeni nimic, femeile-s binevoitoare și glumesc, una vine la mine și-mi spune ia uite, nu vezi nimic? Sunt însărcinată! Și ne bucurăm toate, iar eu n-am mai văzut la mine atâta seninătate și bunăvoință de nu știu când. Suntem acum la un restaurant, lumea stă în grupuri, eu și bărbatul înalt ne mișcăm de la o masă la alta fix cât să fim aproape dar nu împreună, locul arată ca un bar irlandez nedeschis, e straniu să fim acolo toți, doar cu lumina care vine prin geamuri. La baie mă întâlnesc cu prietena pe care am supărat-o, o iau deoparte și-i spun că am greșit, că n-am vrut și să mă ierte. Și-apoi, dintr-o dată sunt la Piatra și mă întreb ce-o să fac eu toată viața în oraș și mi se face foarte poftă să mă duc la muzeul de istorie.

rămășițe din ultima săptămână care și-au găsit locul frumos în capul meu.