Ca de vreo trei-patru luni de zile ne-am hotărât să schimbăm niște chestii prin casă. Schimbarea necesită găuri în perete. Am făcut rost de o bormașină de la niște buni prieteni deținători. Nu știu dacă nu cumva o aveam de prin iarnă și ne-am bucurat că nu mai trebuie să le-o cerem din nou. Am fost foarte mulțumiți de progresul proiectului și așa am și rămas, până aseară, când chiar a trebuit să facem trebușoara, fiindcă oamenii aveau și ei pereții lor de găurit și ne-au cerut mașinăria.

A căzut în sarcina mea s-o duc înapoi, fiindcă Ionuț iar e pe coclauri, iar eu am uitat-o acasă, normal.

Mă sună amicul și după ce vorbim una-alta și-i dau vestea că nu pupă azi bormașina, zice:

– Băi, îmi pare rău (tot el se scuză, da??), dar am niște fete la laborator – fac ăștia niște cheesecake de stă Șm în coadă, o să vă mai povestesc – care mi-au zis de vreo trei săptămâni că au nevoie să-și agațe chestii pe-acolo și tre să dau musai niște găuri.

– De trei săptămâni?

– Îhî, de ce?

– Păi tu îți dai seama că e mai ușor să obții o gaură ca angajată decât ca nevastă???

Băi, tată, pe ce lume trăim? Almanahul Urzica era chiar rupt din viață cu bancurile lui cu secretare.