Ieri am fost cu Catinca la Zoo Băneasa. Era soare, era bine. Era soare, era mai puțin bine. Toată roua de pe mașina mea se uscase și lăsase dâre prelungi de praf pe toate geamurile. Mașina, ea însăși, era așa murdară (și de-atâta vreme), că m-am și gândit că mi-ar trebui un selfie stick, sau măcar un stick obișnuit ca să deschid portierele fără să mă murdăresc. Pentru cine nu știe, mașina mea e rareori curată, așa o și recunoaște Catinca din parcare, că e cea mai murdară mașină de-acolo. Nu mă laud, doamne-ferește, dar nici nu mă ascund. Asta-i treaba.

N-am mai curățat geamurile și ne-am cărat. Fără întâmplări neobișnuite pe drum, deși mare minune că n-am făcut vreuna rea la cât de puțin vedeam pe geam și în oglinzi. Am parcat decent pentru o duminică însorită la Grădina Zoologică. Am observat un tânăr care se uita ciudat la noi, dar nu mi-am bătut capul. Mașina o închisesem, nu era parcată în drumul nimănui și era suficient de jalnică și murdară încât să nu fie tentantă.

Am frecat-o vreo două ore pe la animale, am ajuns la concluzia că ieri toate s-au trezit cu fundu-n sus și  niciunul nu voia să stea cu fața la vizitatori – sau cel puțin la noi, iar când ni s-a făcut foame am ieșit. Între timp, coada de mașini se dublase. Am început să ne căutăm mașina. N-o mai găseam. Am trecut pe lângă tot șirul de mașini și-napoi. Catinca, ochi ager, a dibuit-o:

– Uite-o, mami, e a noastră! Și i-a citit numărul.

L-am citit și eu și m-am convins. Era a noastră. Era unde o lăsasem. Dar era curată. Ne învârteam în jurul ei și nu știam ce s-a întâmplat. Mașina era ștearsă. Geamurile erau curate. Capotele erau curate. Oglinzile erau curate. Alarma n-a țiuit. Nu se uita nimeni lung la noi. N-a venit nimeni să ne ceară bani. N-a venit nimeni să ne spună să zâmbim la cameră. M-am uitat după tânărul pe care l-am văzut când am ajuns. Nu mai era.

Trebuie să recunosc, primul gând n-a fost unul bun. Am presupus că cineva mi-a oferit un serviciu nesolicitat și urma să vină să-mi ceară bani. Dar n-a venit nimeni. Am făcut un tur în mașină, în mașina mea curată, așteptând să-mi facă cineva semn. Nimic. Mi-a fost rușine de primul meu gând.

Acum sunt datoare cu o faptă bună. I-am zis și Catincăi și a fost de acord. Și întrebarea ei, pertinentă de altfel, a venit foarte repede:

– Și unde găsim noi acum o mașină s-o spălăm?