O sută de zile

Zeno a intrat pe poarta cea mare a Constantinopolului cu trei zile înainte de Crăciun. Era îmbulzeală, ca în orice zi înaintea Sfintelor Sărbători, iar el a încercat să se amestece în mulțime, dar paznicii tot l-au mirosit că e străin. I-au oprit convoiul de unsprezece măgari și două căruțe. Au mai chemat și câțiva soldați.

˗ Sunt negustor. Am venit la porunca Bazileului Constantinos. Marfa mea nu are nevoie de vamă.

Rostea cuvintele încet și rar, ca și cum ar fi vrut să fie sigur că toată lumea îl înțelege. Era înalt, cu păr negru, lung și îngrijit, lăsat liber pe spate. Pe lângă tâmple avea două codițe împletite cu fir roșu, lucru neobișnuit pentru moda bizantină. Ochii erau negri, sfredelitori, ca ai unui bărbat în fața căruia se pleacă multă lume. Avea o haină lungă, grea, de mătase, cu guler și mâneci îmblănite. Cizmele de piele erau lucioase și păreau că n-au văzut multe noroaie la viața lor. Paznicii erau suspicioși, totuși. Bărbatul era îmbrăcat și vorbea cum se cuvine, dar ceva îl dădea de gol că e străin. Au ezitat.

˗ Nu cred că Bazileul Constantinos va fi foarte mulțumit să afle că m-ați ținut din drum, a răspuns Zeno ezitării lor.

L-au lăsat să treacă. Venea Crăciunul. S-au gândit că n-avea ce să fie rău, că nimănui nu-i stătea capul la prostii acum. Zeno a zâmbit, apoi și-a trecut tot convoiul pe sub poarta cea mare, pe străzile largi, apoi pe unele mai înguste, până au ajuns în fața altei porți: acasă.

Zeno avea 23 de ani. Ultimii zece și-i petrecuse printre chitai. Plecase din Constantinopol când avea nouă ani, împreună cu tatăl lui. Bătrânul Zenon era negustor de mărfuri subțiri – asta pentru cine întreba. Pentru Bazileu, însă, era omul care trebuia să afle secretele măreției Orientului, ale mătăsurilor, jadului și porțelanului.

Bazileul Constantinopolului era Unsul lui Dumnezeu pe pământ și trebuia să-și arate tot timpul puterea. În Sala cea Mare, un mecanism nevăzut îi cobora tronul de aur din tavan în timp ce doi lei de argint te înfiorau cu răgetul lor. Doar el avea voie să poarte purpură. Mătasea și brocartul din care-i erau făcute hainele erau aduse tocmai din China, dar odată cu pânzeturile ajungeau și zvonurile despre măreția împăraților chitai. Ca să nu fie mai prejos ca ei, Bazileul l-a trimis pe Bătrânul Zenon să le afle secretele.

Zeno l-a însoțit pe tatăl său și l-a urmărit cu mare atenție, să învețe de la el tot ce se poate învăța. La 13 ani băiatul a rămas orfan și a trebuit să se descurce singur în lumea de neînțeles a chitailor. Le-a învățat limba și obiceiurile. Ca să ducă misiunea tatălui său la capăt, a învățat să sculpteze jad și să facă cel mai fin porțelan. A deslușit ițele creșterii viermilor de mătase. Dar cel mai mult i-a plăcut lui Zeno să învețe despre puterea vindecătoare a ierburilor, despre miracolele care stau într-o ceașcă de ceai. Pe urmă, a început să facă negoț, la fel ca Bătrânul Zenon, ca să strângă bani de întoarcere. Când a adunat suficient, a încărcat două căruțe și douăzeci de măgari și a pornit spre Constantinopol. A avut un an de zile să-și amintească de ai lui, de viața pe care n-o mai trăise de zece ani, de biserici, de slujbe, de sărbători, de cuvinte și de cântece.

Acasă a ajuns numai cu unsprezece măgari din douăzeci, dar tot a avut suficient cât să-și strângă rudele și să le facă prea-mult-așteptatele cadouri. Între Crăciun și Bobotează s-a amestecat printre orășeni, a mers la slujbele de la Sfânta Sofia, a participat la procesiuni, s-a îmbibat iarăși de aerul orașului. A socotit în cap diferențele dintre China și Bizanț, și-a lăsat ultimii zece ani în urmă și și-a luat viața de la capăt în orașul copilăriei lui.

La procesiunea de Anul Nou a văzut-o prima dată. Prințesa Irina avea 14 ani și era diferită de orice altă fată sau femeie pe care o văzuse Zeno până atunci. Era înaltă și subțire, cu pielea albă ca porțelanul fin care ieșea din mâinile meșterilor chitai. Părul ei roșu era cu totul neobișnuit pentru Bizanț. Era lung și des, împletit într-o coadă groasă și lungă, atât de lungă încât era rotită și prinsă cu ace de aur în jurul capului și tot îi ajungea apoi până sub talie. Avea ochi căprui și se uita mereu pe deasupra tuturor. Cu toate astea, toți aveau impresia că i-au întâlnit privirea măcar o dată. În cazul lui, Zeno a știut de la început că l-a văzut și că n-a fost doar o impresie. Stătea în primul rând al privitorilor când a trecut procesiunea, iar ochii lui i-au prins pe ai ei mai mult de o secundă. Prințesa Irina s-a oprit în ultima clipă să nu întoarcă ochii după el, iar Zeno a văzut asta după mișcarea scurtă și bruscă a cozii ei roșii pe spate.

După Bobotează, Zeno a obținut o audiență la Bazileu. Dată fiind natura misiunii sale, Bazileul nu l-a primit în Sala cea Mare, ci într-o săliță de studiu de lângă camerele împărătești. Audiența a fost scurtă. Zeno i-a dat Bazileului notițele lui și ale tatălui său și i-a făcut cadouri de aur, jad și porțelan lucrate chiar de mâna lui și demne de un împărat. Zeno a profitat de mulțumirea Bazileului și i-a cerut voie să-și continue negoțul, fără să se mai amestece altfel în treburile împărătești. Bazileul a încuviințat doar pe jumătate:

˗ Te voi chema când voi voi să aud povești din țara chitailor, i-a zis și apoi i-a făcut un semn cu mâna.

Un slujitor l-a condus pe Zeno pe coridoare până la ieșirea dinspre grădini. Acolo a văzut-o din nou. Prințesa Irina trecea spre camerele ei însoțită de dădacă și încă trei fete. Era îmbrăcată într-o rochie groasă de brocart verde, care te obliga să te uiți spre fața ei înconjurată de părul roșu.

Zeno s-a oprit să le facă loc. Prințesa Irina era palidă și avea cearcăne. Părea obosită. Lumea vorbea că ar fi fost bolnavă. Alții spuneau numai că se preface, doar ca să amâne nunta apropiată cu Principele Ciprului. Acum Zeno i-a văzut boala cu ochii lui. Prințesa Irina mergea cu ochii plecați, dar când a trecut pe lângă el s-a semețit dintr-o dată, iar atunci el a fost din nou sigur că de Anul Nou privirile lor nu s-au întâlnit din întâmplare.

Zeno fusese un elev bun pe lângă tatăl său. A fost o joacă să afle cine e dădaca și ce face în fiecare zi. După câteva ore, din nou acasă, Zeno umbla înfrigurat în cufărul pe care îl ținuse mereu lângă el tot anul cât durase călătoria din China.

A doua zi la cinci dimineața, Zeno aștepta sub un portic. Era întuneric și frig. Oamenii orașului abia începeau să se miște. O femeie în vârstă se apropia fără grabă. Zeno a prins-o de mână și a tras-o lângă el:

˗ Să nu țipi! suflă el. Ce are prințesa? Și apoi, aproape rușinat: Iartă-mă, dădacă, n-am vrut să-ți fac rău.

Dădaca n-a țipat, dar nici n-a vrut să vorbească cu el. A dat să se elibereze, dar el era mai puternic.

˗ Dă-i să bea asta. Pui frunzele într-o ceașcă, torni apă fierbinte și-i dai să bea încet.

Zeno i-a strecurat în mână un săculeț de mătase cu câteva frunze verzi, apoi i-a dat drumul. Bătrâna a aruncat săculețul pe jos cu dispreț.

˗ Dac-ai ști câți neisprăviți ca tine… a început să zică, apoi i-a văzut privirea și-a tăcut.

Zeno a ridicat săculețul și i l-a dat din nou. De data asta, bătrâna l-a luat. L-a pus în mânecă, l-a dat pe bărbat la o parte și și-a văzut de drum.

A doua zi la cinci dimineața, Zeno o aștepta din nou. Bătrâna a trecut pe lângă el în drumul ei de fiecare zi și nu s-a oprit decât cât să-i întindă un pachețel. Două săculețe goale. Unul al lui, de mătase, altul la fel de mic, de brocart.

În fiecare dimineață la ora cinci, Zeno îi dădea dădacei un săculeț cu un gram de frunze de ceai, iar dădaca îi dădea în schimb un săculeț gol.

După zece zile, Zeno a strecurat în săculeț, lângă frunzele de ceai, o boabă mică de smarald.

A doua zi, în săculețul adus de dădacă, a găsit un bilet: Mâine, la Lanț. A doua zi Zeno și-a petrecut-o de dimineață pe malul strâmtorii, lângă lanțul care o închidea. Abia spre prânz a văzut o ambarcațiune mică, în care Prințesa Irina se plimba în jurul portului. Prințesa stătea pe punte, pe un scaun înalt. Trei fete îi pieptănau părul roșu și lung. Dădaca îi împletea o codiță lângă tâmplă. Și, Zeno era sigur că nu i s-a părut, când barca a trecut prin dreptul malului, o rază de soare a făcut să strălucească smaraldul împletit în codița de pe partea stângă, partea inimii.

În fiecare dimineață la ora cinci, Zeno îi dădea dădacei un săculeț cu un gram de frunze de ceai, iar dădaca îi dădea în schimb un săculeț gol.

Lumea începuse să vorbească în oraș că Prințesa Irina se simte mai bine și că nunta cu Principele Ciprului se va ține în vară, după Sărbătoarea Înălțării. Oamenii vorbeau ca de obicei, mai mult ca să se afle în treabă, pentru că nimeni n-ar fi vrut, de fapt, ca Prințesa să se mărite și să plece. Așa tânără cum era, lumea zicea că e foarte înțeleaptă. Se spunea că intra uneori seara în camerele Bazileului și că stăteau de vorbă și că Bazileul chiar o asculta. Se spunea chiar că toate lucrurile bune pe care Bazileul le făcea pentru săraci erau, de fapt, pornite din mintea Prințesei Irina. Se spunea că părul ei împletit în jurul capului îi vine ca o aură de sfântă și că i-ar sta mult mai bine ca Sfânta Săracilor din Bizanț decât ca Principesă a Ciprului. Se spuneau multe lucruri.

După încă treizeci de zile, într-o dimineață, la ora cinci, Zeno i-a dat dădacei un săculeț unde strecurase un safir și un bilețel. Te iubesc.

În ziua următoare, dădaca i-a adus săculețul înapoi neatins. Zeno l-a luat tremurând, a plecat acasă și nu s-a ridicat din pat toată ziua. N-a putut să nu se gândească că ce vrea el e o nebunie și că totul e în zadar. Dar mersese prea departe și nu mai avea nimic de pierdut.

A doua zi, la cinci dimineața, Zeno o aștepta din nou pe dădacă cu un gram de frunze de ceai.

După încă zece zile, Prințesa Irina a primit la trezire un săculeț cu frunze de ceai și o boabă de safir. Fără niciun bilețel.

În dimineața următoare, Zeno a primit de la dădacă un săculeț cu o cheiță de aur în el. A pus cheița pe un șnur, și-a pus-o în jurul gâtului și s-a dus la treburile lui.

După încă zece zile era procesiunea de Lăsata Secului. Zeno a strecurat în săculeț un rubin cât o unghie de copil mic.

La Procesiune, Zeno s-a așezat răbdător pe locul de unde a văzut-o prima dată pe prințesă. Prințesa Irina a apărut pășind dreaptă în urma Bazileului. Purta o rochie albastră de mătase groasă, închisă până la gât. Își purta părul roșu ca o cunună în jurul capului, numai pe lângă tâmple avea două codițe subțiri. Pe partea stângă, partea inimii, avea prinse în șuvița împletită un smarald, un safir și un rubin. Pe piept îi atârna un lanț de aur, cu un medalion în formă de inimă, care se deschidea ca o ușiță. Cheia de la medalion era la gâtul lui Zeno.

În fiecare dimineață la ora cinci, Zeno îi dădea dădacei un săculeț cu un gram de frunze de ceai, iar dădaca îi dădea în schimb un săculeț gol.

În timpul Postului Mare au început să umble din nou zvonuri că Prințesa Irina e bolnavă. Nimeni n-o mai văzuse demult și se spunea că a slăbit și că părul ei roșu a început să cadă.

˗ Prostii! i-a răspuns dădaca lui Zeno dimineața la ora cinci. Eu îi împletesc părul în fiecare zi și nu i s-a rărit. E bolnavă. Dar o să-i treacă.

Până la Sfintele Paști, Zeno a continuat să îi dea dădacei în fiecare dimineață câte un gram de frunze de ceai.

În Săptămâna Mare, într-o dimineață la ora cinci, Zeno a găsit în săculețul pe care i l-a înapoiat dădaca un bilet. Nu mai pot. Te iubesc.

A doua zi, Zeno a strecurat între frunze două cuvinte: După Paști.

Apoi, acasă, a început să-și strângă lucrurile cele mai prețioase. Trecuseră o sută de zile din dimineața când o prinsese pe dădacă de mână sub portic și-i dăduse primul săculeț de ceai.

Prințesa Irina nu a apărut la Slujba de Înviere. Nici la Slujba din Ziua de Paști. Nici la Procesiunea de după Slujbă. Lumea a început să vorbească. Se spunea că e atât de bolnavă încât nici nu se poate ridica din pat. Se spunea și că Bazileul a închis-o în casă, ca să se asigure că nu fuge înainte de nuntă. Ba se spunea chiar că prințesa ar fi îndrăgostită și ar fi încercat să fugă în noaptea din Vinerea Mare.

În a Doua Zi de Paști, Zeno nu s-a mai dus s-o aștepte pe dădacă la ora cinci dimineața. Când au început să bată clopotele în puterea nopții, el a știut primul. Nu putea fi altceva. Și-a luat bagajul gata strâns, a urcat pe cal și a plecat din oraș, lăsând ușa casei deschisă în urma lui.

Prințesa Irina era bolnavă. În Ziua de Paști dădaca n-a mai plecat acasă. A rămas să doarmă într-o cămăruță de lângă dormitorul Prințesei. Când nu i-a mai auzit respirația grea prin ușa deschisă dintre camerele lor, dădaca a sărit dintre așternuturi și a fugit până la patul Prințesei. Trupul Prințesei Irina era așezat pe partea stângă, cu mâna ascunsă sub pernă. Fața îi era liniștită, iar părul ei roșu strălucea bogat în lumina mică a lumânării. Dădaca i-a dus flacăra la gură. Flacăra nu s-a mișcat. Dădaca a pus lumânarea jos și a încercat să o așeze pe Prințesă mai bine. I-a scos mâna de sub pernă. Prințesa ținea strâns un săculeț, mai mare decât cele de fiecare zi, în care avea o sută de grame de frunze de ceai. Dădaca i-a desprins ușor săculețul din mână și apoi a vărsat frunzele în focul din șemineu. Când au venit în camera fetei, Bazileul Constantinos și Împărăteasa au simțit doar un miros neobișnuit, de fum parfumat, care nu putea fi decât un semn de netăgăduit al Sfințeniei Prințesei Irina.

3 comentarii la “O sută de zile

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *