Aseară a fost zoom-ul săptămânal de fete. Băieții n-au intrat decât să facă puțin mișto de noi, dar sunt ai noștri, se duc la mega pe pandemie și ne instalează lucruri prin casă, e bine.

Și, știți cum e, te iei cu vorba, imediat trec vreo două ore și mai bine. Te uiți la ceas, e trecut de zece, ți-aduci aminte că ai copil, urli la el pe whatsapp să se spele, el urlă la tine că s-a spălat deja de juma de oră, încropești ceva de mâncare repede și te prezinți.

Îți iei fața aia bună și zici:

– Victorie, avem mâncare!

Și ea:

– Asta-i ca bancul ăla pe care mi l-ai zis?

Dar eu nu știu niciun banc cu „victorie”.

– Poate îl știi din altă parte.

– Nu, insistă ea, tu mi l-ai spus.

O ținem așa o vreme și, ca să nu se răcească mâncarea, o-ntreb:

– Da’ cum e bancul?

– E cu Ștefan cel Mare care vine de la luptă și strigă la poarta castelului: „Victorie! Victorie! Victorie, pune masa!”.

Mă jur că nu i l-am zis eu, că e prima dată când îl aud, dar măcar e bine că mă creditează cu un banc bun.