Stăteam ieri și mă uitam plină de mine (sunt și foarte vanitoasă, pe lângă alte păcate) cum curg urările de lamulțiani pentru Catinca și, deodată, hop, o prietenă vine și-mi aduce aminte chiar cum s-a-ntâmplat. Și fiindcă mai am pe cineva care stă cu geanta la ușă, am zis să văd ce-mi aduc aminte și să povestesc.

Eram bine. Chiar foarte bine. Era și cald afară – cam ca zilele astea. Cu o săptămână înainte mi-am sunat (fostul) bărbat și i-am zis să mă ducă la mare, că nu știam când o să mai apuc. Mă duceam la filme la matineu, ca pensionarele, era să dau foc la casă când am vrut să fac un ceai și-am uitat ibricul pe aragaz până s-a-nnegrit, mă plimbam. Numai noaptea mă cam înghesuiau niște gânduri (Ce-o să fac cu ea? Cum o să mă descurc singură? Dacă o scap din brațe? Ce-o să se întâmple dacă mor? știți voi, chestii din astea generale la care se gândesc mamele) și atunci stăteam și băgam câte un sezon întreg din Friends.

Stabilisem deja cu medicul că o să fie cezariană și că o să vin vineri la control și stabilim atunci dacă o scoatem vineri sau luni. Am zis că să nu forțăm copilul să iasă, că și-așa o să aibă mult de tras după aia, să stea cât mai mult la căldurică.

Așa că-n vinerea aia a venit bărbatul pe la 7 să mă ia de-acasă. Eu tocmai nu dormisem, dar eram vioaie și n-aveam nici pe dracu, numai o burtă mare care-mi cam stătea în drum. N-am mai făcut patul, că eram convinsă că vin să mă culc nițel. Pe la 7 jumătate ajunsesem deja la Universitar. Întâlnirea cu doctorul era la 8, am zis să intrăm să bem o cafia undeva. Cum m-am așezat, cum m-a luat bâțul. Da’dacă…. Și-am zis, la naiba, dacă e să fie, asta e, o să fie, hai atunci să fumez o țigară, ultima de ne-mamă (în sarcină mai fumasem o singură dată, prin luna a opta, când am simțit nevoia să-i mărturisesc unui prieten că-mi place de el – v-am zis că am avut o sarcină ușoară, toate problemele în cap erau). Am tras două fumuri și-am zis:

– Hai.

La 8, medicul nici nu venise. Ca să fiu sinceră, bănuiala mea e că și uitase. Oricum, până atunci toate consultațiile fuseseră la el la cabinet, nu la spital. Nici nu-mi aduc aminte cum i-am găsit cabinetul, pe mine spitalele mă amețesc și mă sperie, uneori mi se întâmplă să și leșin doar fiindcă sunt într-un spital. Dar n-a trecut mult și iată-ne, față în față, în modul acela drăguț în care stau femeile la ginecolog.

– Ce-i cu tine? Nu ți-am zis să mă suni înainte? Nu vezi că te dilați?

Shit. Și nu, nu vedeam că mă dilat. Nici nu simțeam. N-aveam nimic. Eu voiam numai să mă întorc la mine acasă, la patul meu nefăcut. Cum să nasc când eu nici nu mi-am făcut patul acasă, bre? Și femeia vine luni la curățenie și azi e vineri!!!

– Du-te la internări.

Nu știu cum. Dar am făcut-o. Eu mă rătăcesc în casa mea, ce să mai zic de un spital pe care nu-l cunoșteam, care are lift pentru pacienți și lift pentru persoane și lift care urcă din doi în doi par și lift care urcă din doi în doi impar și unde toată lumea e îmbrăcată la fel, numai că unii în verde, alții în albastru și alții în roșu, dar uneori doctorii sunt în verde, dar și brancardierii sunt în verde și mai și miroase a spital.  Dar am ajuns și m-am internat. Plimbam un dosar cât alea de la DNA după mine și asta m-a scăpat de la ceva, fiindcă i-am răspuns rezidentului care-mi făcea internarea că și eu, și bărbatul avem RH negativ și l-am văzut cum se albește și-atunci am căutat în dosar și i-am zis:

– Stați puțin, că și eu nasc prima dată, HIV, HIV e negativ, RH e pozitiv.

Și am oftat amândoi a ușurare și m-a dus înapoi la etajul 5 (sau 6, am uitat complet) unde era maternitatea.

Pe drum m-am întâlnit cu bărbatul și i-am zis cuvintele magice:

– Sună-i pe ai mei. Și pe Codruța.

Codruța era colegă cu mine pe vremea și avea o mulțime de treabă la birou. Codruța, ca și o altă prietenă, îmi propusese să fie nașă pentru Catinca și cu mare părere de rău le-am refuzat pe amândouă (să știți, tot sunteți nașe, onorifice!), dar aveam deja nașii luați și gândul la botez cu trei rânduri de nași mă făcea să tremur nițel. Codruța e una dintre puținele persoane cu picioarele pe pământ pe care le cunosc, spirit aplicat și la obiect, genul de om care știe exact ce să facă atunci când tu ești panicat și urli isteric că o să mori. Stabilisem deja cu Codruța că eu și bărbatul suntem niște incompetenți naivi și că ea o să vină să mă ajute să vânăm doctorii și să le vârâm plicurile în buzunar.

Și m-am dus. Mi-au mai făcut niște analize, am avut o conversație de 30 de scunde cu anestezistul (un tip care după aia n-a mai fost de găsit, deși a fost căutat în tot spitalul după semnul distinctiv – n-avea decât o ureche), am intrat în sala de operații, asistentele m-au legat cu feșe ca pe cruce de masă (să nu mă mișc, m-am liniștit singură, deși începeam să mă simt din ce în ce mai mult ca un porc la tăiere) și mi-au pus o mască să inhalez ceva.

– Sunteți sigure că asta-i tot? Sunt foarte prezentă.

– Numără de la 10 la 1.

– 10, 9. Și aia fost.

La ora 10 și 10 Catinca era afară și eu eram out. Primul lucru pe care mi-au căzut ochii n-a fost ea, ca-n filme, a fost Codruța.

– Ce zi e azi? Cine e doamna? Cineva voia neapărat să știe toate chestiile astea și mă întreba tocmai pe mine, care eram întinsă pe targă.

– Vineri. Codruța, am răspuns, totuși.

– E bine, e bine și m-au luat mai departe.

Fiindcă eu eram pe partea ailalată a tărgii, ca să zic așa, nu mi-e foarte clar ce s-a întâmplat cu Codruța și plicurile, dar cumva am reținut că treaba mea a fost mult mai ușoară decât a ei. După operație s-au împrăștiat toți care-ncotro, anestezist, sora șefă, rezident, neonatolog, cine o mai fi fost pe-acolo și Codruța mea a trebuit să alerge prin tot Universitarul căutând oameni pe care nu știa nici cum îi cheamă. Până la urmă, dârză cum e, a reușit. I-a dovedit pe toți.

În toată vremea asta, eu stăteam cuminte în patul meu din post-operator. În curând, Catinca stătea și ea cuminte lângă mine, în patul ei. Când m-am trezit de tot, am luat-o lângă mine și nu făceam altceva decât să mă uit la ea. Și s-o pipăi. Pe cap, pe mâini, pe picioare, pe burtă. Pe pielea ei ne-netedă sau prin cârpele în care era împăturită.

Pe urmă ne-au mutat, tot împreună, iar eu nu am mai pus-o în pătuțul ei. Noaptea aia am stat numai cu ea în brațe, iar când a venit medicul neonatolog a doua zi să ne vadă, i-am zis, îngrijorată:

–  Doamnă, n-a mâncat aproape deloc azi-noapte.

Iar ea a zâmbit și mi-a spus o chestie de care-mi aduc aminte tot timpul când îmi pierd speranța:

– Nu vă faceți griji, copiii își iubesc așa de mult mamele că nu vor decât să stea lângă ele, uneori nu le trebuie nici să mănânce.