Oamenii mari au o explicație, dar și copiii au una

De la (#)37% la 63% e doar un pas. Unul mic, amărât, nici nu-ți dai seama că l-ai făcut. De la 63% la 37% sunt o mulțime de procese de conștiință, de întrebări și de vinovății. Vorbesc, desigur, despre procentele mult vehiculate în ultimele săptămâni despre părinții care aleg să-și educe copiii cu bătaia. Să-i crească, pentru că nu o să-i educe nimeni, niciodată, cu palma sau cu furtunul. Care-s considerabil mai mulți (aproape 63%, spune un studiu național) decât ceilalți.

Eu mă laud c-am intrat în 37%. Dar e adevărat, oare? Se poate să fii oare 37% curat-curățel? Pentru mine, o criză de nervi care se lasă cu țipete e la fel de rea ca o palmă.

Ieri am făcut-o. Din nimic, un nimic repetat de prea multe ori, combinat cu o stare proastă și cu o minte închisă din partea mea. Nervi, nervi, nervi. Lucruri scăpate de sub control. Țipat că nu se mai poate. Țipat că de câte ori să-ți spun?

Tremuratul meu nervos într-un colț al camerei. Tremuratul ei plâns în cealaltă parte. Vinovăția mea uriașă în colțul meu. Teamă în colțul ei.

Ce-am făcut? De ce-am făcut? Ce fac cu furia? Furia e normală, dar cum o fac să nu ne explodeze în față? Știu cum, că mi s-a explicat de-atâtea ori. Și dacă mi s-a explicat și știu, de ce nu pot s-o opresc? De ce nu pot să fac ce-am învățat? Și cât de ipocrită să fiu să vorbesc despre părinți care ar trebui să-și crească altfel copiii în timp ce tocmai eu nu sunt în stare s-o fac? Cât de mult o s-o afecteze?

Teamă în colțul meu. Teamă în colțul ei.

Ne împăcăm. Îmi cer iertare. Stabilim din nou că ar trebui să ne ținem de regulile pe care le-am vorbit mai demult. Și, din pat, unde s-a culcușit înainte de poveste, mă întreabă:

– Pot să-ți spun ce cred eu că s-a întâmplat? Adică oamenii mari au o explicație, dar și copiii au una. Vrei?

– Da.

– Eu cred că ai o bubă, ca o bilă neagră în cap și bila aia te face să spui: vai, când vezi o jucărie aruncată sau o pată sau ceva și explodează și te face să te porți urât cum vede mai multe. Și cu cât te superi mai tare, cu atât crește mai tare.

– Adică tu spui că dacă eu mă port bine, bila rămâne mică și dacă mă port urât ea crește întruna?

– Cam așa. De fapt, îmi spune și se uită direct în ochii mei, cred că sunt două surori în capul tău. O bilă albă și o bilă neagră. Aia albă e bună și aia neagră e rea. Și dacă le aduci împreună se bat mereu cap în cap și se luptă între ele, că nu poți fi tot timpul bună-bună sau rea-rea. Dar pe care o hrănești mai mult, aia crește mai mare.

– Și cum ar trebui să facem?

– Păi sunt două soluții: ori le aducem împreună și tu te chinui mult-mult, dar te controlezi și o faci pe sora albă să crească și ea o s-o înghită pe sora neagră… ori ai nevoie să meditezi mult și să te concentrezi ca să-i crești puterea la cea albă și să-i iei puterea de tot la cea neagră.

– Și tu cum ai vrea să fie?

– Să nu mai fie sora neagră deloc. Vrei să-ți spun cum să faci? Fiecare soră vine cu o viață de 50 de puncte (e timpul ca jocurile pe calculator să fie bune la ceva). Facem un tabel pe ușă și în fiecare seară eu spun dacă în ziua aceea a comandat sora albă sau sora neagră. Dacă a comandat sora albă, primește un punct, pe care-l ia de la sora neagră. Ai nevoie să îi iei toate cele 50 de puncte ca s-o omori de tot.

– Și dacă într-o zi zici că a comandat sora neagră?

– Își ia un punct de viață înapoi. Dacă totul merge bine, în 50 de zile o omorâm de tot. Ce zici, e prea mult?

– Nu cred că e prea mult. Cred chiar că dacă ne ținem de treabă, putem s-o facem.

Zâmbește prin întuneric și-mi zice:

– Spui poveste?

– Spun.

Nu cred că e prea mult, draga mamii. Cred că mai degrabă am eu nevoie de deșteptăciunea ta de copil ca să mă vindec de vinovăție și să mă asiguri c-o să facem treabă bună, așa că mă execut. Du-mă tu de mână către #37% ăla curat, că eu mă las.

(Publicat în Sereniti)

Later edit:

Am început s-o facem. Mi-o iau constant, dar cel mai mult mă interesează ca ea să înțeleagă că-și poate spune părerea și că poate avea control asupra acestui instrument. Primele dăți m-a întrebat:

– Da’ nu te superi?

– Nu, nu mă supăr.

Sora albă, sora neagră, ca un film de Kusturica

Sora albă, sora neagră, ca un film de Kusturica

Nu, nu mă tem c-o să profite de noua ei putere. În timp ce și-o exersează, o pun să îmi explice ce crede că am greșit. Pe urmă îi explic și eu ce cred că a greșit. Și pe urmă ne pupăm și o luăm de la capăt.

 

Un comentariu la “Oamenii mari au o explicație, dar și copiii au una

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *