Am citit până la capăt. M-am forțat să citesc cu atenție, ca să nu fiu acuzată de nimic – că m-am lăsat manipulată, că-s pe lângă subiect, că vai, că nu știu ce-i în spate, că nu știu ce-i în față.

Nu știu nimic.

Știu că doamna Stancu ar trebui să fie, până una-alta, un profesionist care se adresează altui profesionist, domnul Tapalagă.

Știu că doamna Stancu ar trebui să îi răspundă domnului Tapalagă la un articol pe care domnul Tapalagă l-a scris. Cu argumente, cu bălăcăreli, cu murdărie, cu infamie, cu tampoane folosite, cu ce vrea și poate ea. Ca Victor Rebengiuc cu hârtia igienică pe masă în studio, dacă vrea.

Dar știu că doamna Stancu nu are nici dreptul, nici căderea, nici permisiunea eticii sau a moralei să atace un copil de zece ani pentru ceva ce a scris, făcut, zis tatăl său.

Acest act depășește cu mult limita profesionalismului, este un atac personal complet gratuit, care nu poate fi luat înapoi nicicum.

Copilul de zece ani va avea de suferit mai mult decât a sperat vreodată doamna Stancu să sufere domnul Tapalagă. Domnul Tapalagă e un bărbat care poate să se ducă să dea cu pumnul în perete, să îi spună doamnei Stancu că e o vacă ordinară și că o va da în judecată. Domnul Tapalagă va putea scrie mai mult și mai argumentat și să o îngroape pe doamna Stancu în propriul ei război. Dar domnul Tapalagă va trebui să se ducă acasă și să peticească viața copilului său.

Copilul său care va fi jignit la școală, atacat de copii de aceeași vârstă, pentru care orice ocazie de bullying e ca o pauză plină de jocuri noi, ridiculizat și exclus. Un copil care va trebui să muncească mai mult decât merită să revină emoțional pe linia de plutire, cel puțin.

Doamnă Stancu, dacă ați citit dumneavoastră pe undeva că în dragoste și război totul este permis, aflați, totuși, că n-ați înțeles nimic din propoziția asta.

Degeaba rescrieți textul de șapte ori să aveți grijă ca fiecare cuvânt să fie bine pus la locul lui, mesajul dumneavoastră este pe atât de transparent pe cât de îngrozitor. Ce-ați făcut azi, doamnă Stancu, vă descalifică spiritual și uman la fel cum decapitările îi descalifică pe ISIS și genocidul pe Hitler. Numai numerele diferă, doamnă.

Îmi tremură mâna când scriu, deși am calculat mult. Dar cred că fiecare părinte care citește articolul acesta se pune în primul rând în locul părintelui Tapalagă, nu al celor pe care îi apărați dumneavoastră (a se înțelege bine, nu mă interesează contextul și cum trebuie să ne referim la bătrâni, nu despre asta e vorba aici) și fiecare dintre acești părinți care își vede propriul copil expus astfel vă poate acuza.

Doamna Stancu, nu sunteți profesionist. Nu sunteți om. Tot ce sunteți e un nimic.

Sper ca, pe lângă Consiliul Național al Audiovizualului, să se autosesizeze și alte instituții, care răspund de protecția copilului și justiție, iar angajatorii dumneavoastră să aibă bunul simț să înțeleagă limitele unor demersuri în favoarea lor. Și să vă facă să dispăreți.

(publicat în Sereniti)