Stau și mă întreb de câte ori poți povesti același lucru până când plictisești oamenii. Cineva de la o televiziune mi-a spus odată despre o emisiune cu Florin Piersic pe care au dat-o din nou pe post fără să spună că-i reluare și care a făcut rating mai mare ca prima difuzare.

Mă rog, nu-i cazul.  Dar eu așa pățesc mereu același lucru când o culc pe Catinca și-așa îmi vine să povestesc mereu despre asta, numai nu știu cum s-o fac să sune bine fără să fie la fel.

Aseară a trebuit să liniștesc din nou o Catincă agitată. Cu drăgăleli și povești și te iubesc. Când am ajuns la te iubesc, pac, am primit primul călcâi la operație. Nu, nu ca-n banc, în burtă, la cezariană. Am icnit.

– Nu-mi găsesc poziția.

– Nu-i nimic.

Cu nu-i nimic ăsta au mai venit trei răsuciri burtă-spate-burtă, de ziceai că sub saltea stau Bellu și Bitang cu biciu-n mână.

Și-atunci mi-am adus aminte de dom’ Bârlădeanu, profesorul de istorie din liceu. Era în vârstă, înalt, venea mereu la costum, avea o bască de maistru care nu putea să împiedice strălucirea unei chelii generoase (i se zicea și Muscodrom) și-un nas care începea în regulă și se termina ca o bilă. Fără bască semăna cu un clovn nemachiat. Și dom Bârlădeanu a intrat odată binevoitor în clasă și-a zis:

– „Bucuroși de oaspeți? Bucuroși, bucuroși, sună glasuri de copii”, fără să-și dea seama în ce se bagă, pentru că din spatele clasei s-a auzit:

– „Moșule, de unde vii?”

După asta n-a mai fost așa binevoitor, dar tot făceai cu el ce voiai.

În punctul ăsta al amintirii Catinca a făcut o mișcare de șurub și a strâns toată plapuma în jurul ei. Presupun că dacă ar avea la dispoziție câțiva zeci de metri de plapumă, tot ar reuși să se înfășoare în toți și să mă lase cu un picior pe-afară. Am desfăcut-o, iar ea drept mulțumire mi-a luat mâna strâns și-a ținut-o până am amorțit.

Dar să continuăm. Se zvonea despre Bârlădeanu că la un moment dat a notat cu opt o teză în care era înjurat pe câteva pagini. Eram cam sceptici în privința asta, dar până la urmă eram numai în clasa a noua, iar profesorii mai aveau încă o umbră de autoritate și credibilitate în fața noastră. Un coleg, însă, viitor regizor (domnu, domnu, sper să vă aduceți aminte că mi-ați scris și mie o poezie) a vrut să-i testeze vigilența. Aici trebuie să fac o paranteză și să vă spun că Bogdan venea în fiecare zi la școală și ne spunea cum îl amenința maică-sa că-l trimite la CAP dacă nu învață, deci trebuie notat actul lui de curaj în fața unei posibile expuneri, închidem paranteza.

Am închis paranteza la timp ca să primesc un cot în gură și-apoi o mână peste ochi. A durut.

Și, la următoarea teză, Bogdan, rămas în pană de idei, a vrut să vadă dacă ce se spunea despre Bârlădeanu era adevărat. A scris un paragraf, pe urmă a rămas fără idei și l-a mai copiat de câteva ori până și-a umplut paginile. Bârlădeanu n-a reacționat, iar nota a satisfăcut-o pe mama lui Bogdan, pentru că a rămas la liceu, nu l-a trimis la CAP.

Nici la Catinca n-a mai durat mult până a adormit – numai vreo câteva picioare în burtă și capul ei pe părul meu până ce-am lăcrămat. Pe urmă m-am dus și eu la culcare, să-mi toarcă pisica la nas.