– Spui o poveste frumoasă cu ciocolată?

– Cum s-a umplut lumea de ciocolată?

– Haha, da, și cum toată lumea era de ciocolată.

 

Era odată un băiețel..

– O fetiță, că nu-mi plac băieții.

– E, poate o să-ți placă. Rămâne să spunem poveștile cu fetițe?

– Da.

 

Era odată o fetiță căreia îi plăcea foarte mult ciocolata. Așa de mult, că ar fi mâncat numai ciocolată. Era la vârsta la care afla tot felul de lucruri minunate despre lume, lucruri care o încântau dar care se amestecau în capul ei și se transformau într-o lume fantastică – lumea tuturor copiilor. Tocmai aflase că puii de găină ies din ouă și, cum gândul ei era numai la ciocolată, a început să se gândească cum ar fi dacă ar avea un ou de ciocolată din care ar ieși un pui de ciocolată… Păi n-ar fi fost rău deloc, pentru că ea ar fi avut grijă de pui și el s-ar fi făcut găină și găina ar fi făcut mai multe ouă de ciocolată, din care ar fi putut ieși mai mulți pui și tot așa, până când fetița aproape că ameți la gândul că ar fi putut avea mii și mii de ouă de ciocolată!

Așa că, atunci când mama ei o întrebă ce-și dorește de Crăciun, răspunse dintr-odată:

– Un ou de ciocolată fermecat, din care să iasă un pui de ciocolată!

Mama zâmbi și-i scrise lui Moș Crăciun o scrisoare în care îi povestea despre oul de ciocolată fermecat pe care și-l dorește fetița ei. Moș Crăciun primi și citi scrisoarea – așa cum face cu fiecare scrisoare pe care o primește vreodată – și râse:

– Hehe, sigur că noi facem aici lucruri magice, că altfel n-am putea face atâtea pachete și n-aș putea zbura într-o singură noapte să duc toate cadourile, dar nu facem magii din astea. Nu trimitem la copii lucruri fermecate.

De Crăciun, fetița găsi sub brad oul dorit. Numai că, așa cum spusese și Moș Crăciun, era un ou de ciocolată obișnuit. Fetița a fost puțin dezamăgită, dar asta n-a făcut decât s-o facă și mai hotărâtă. Cum s-a schimbat anul, a rugat-o pe mama ei să-i scrie lui Moș Crăciun câte o scrisoare despre oul ei fermecat în fiecare lună. Moșul primea toate scrisorile, le citea pe fiecare, mai zâmbea, mai ofta, le mai spunea spiridușilor că niciodată nu trebuie să trimită la copii lucruri fermecate, apoi punea scrisorile frumos, deoparte, în sertarul fiecărui copil. Da, da, fiecare copil din lumea asta are un sertar în biroul lui Moș Crăciun și toate scrisorile lui sunt acolo, frumos aranjate, indiferent de cât de multe sunt. Moș Crăciun e foarte ordonat și știe imediat unde să te găsească și ce vrei să-ți aducă dacă-ți aude numele. Și fetița își primea în fiecare an oul de ciocolată, care era însă un ou simplu, nu unul fermecat.

Fetița a mai crescut și a învățat să scrie și a început să-i scrie singură Moșului. Ba, îi făcea și desene, să înțeleagă ce vrea: din oul de ciocolată trebuie să iasă un pui de ciocolată, care să se transforme în câteva luni într-o găină de ciocolată, care să facă mai multe ouă de ciocolată și tot așa… Moșul primea scrisorile, râdea cuminte, le punea frumos deoparte, dar nu-i trimitea niciodată fetiței un ou de ciocolată fermecat.

Până într-un an când…

Spiridușul-Șef era foarte supărat. Nici nu se mai știe din ce cauză. Poate doamna spiriduș îl cicălise prea tare în dimineața aceea, sau poate că îl supăraseră copiii lui cu dorințele lor de Crăciun, prea multe și prea grele chiar și pentru Spiridușul-Șef al lui Moș Crăciun, sau poate era prea ocupat sau erau prea multe cereri de la copii, nu se știe. E sigur însă că era foarte nervos în dimineața în care avea să se facă pachetul pentru fetița noastră. Sarcina Spiridușului-Șef e să citească, împreună cu Moș Crăciun, toate scrisorile de la copii și apoi să aibă grijă ca toți copiii să primească ce-au cerut. În dimineața aceea ciudată, Spiridușul-Șef deschise a douăsprezecea scrisoare pe anul acela în acre fetița cerea un ou de ciocolată fermecat. Nervos, îi dădu scrisoarea lui Moș Crăciun și se duse să vadă de cadouri. Când ajunse la al fetiței, își aduse aminte de fiecare scrisoare a ei și cum de fiecare dată Moș Crăciun îi spunea cum nu trebuie să trimită niciodată copiilor cadouri fermecate și se enervă din nou, și mai tare. Și atunci… atunci scoase bagheta de la locul ei sigur, închise ochii, spuse în capul lui cuvintele magice și transformă oul de ciocolată într-unul fermecat.

Anul acela, fetița găsi, ca de obicei, oul sub bradul de Crăciun. Și, ca în fiecare an, îl luă cu grijă și-l puse într-o pătură călduroasă în cuibul în care pusese deja câteva ouă fără să se întâmple nimic. Îl aranjă și-l înveli cu grijă și-i promise să aibă grijă de el. Îl verifică la prânz și seara. Peste noapte, puse peste el un urs mare de pluș, în care știa că poate avea încredere. Cu tot ce se întâmplase până atunci, fetița tot nu-și pierduse speranța.

Și, a doua zi dimineață, ce să vezi? În loc să fie topită, ca în ceilalți ani, coaja oului era încă tare. Până seara, apăruseră niște crăpături în ea. A doua zi dimineață, din ou scotea capul un pui de găină… de ciocolată.

Fetița era fericită cum nu mai fusese niciodată până atunci. În sfârșit, primise cadoul la care visase atâta vreme. Părinții ei erau mirați și nu știau ce să facă, dar au luat puiul de ciocolată și au încercat să aibă grijă de el. Puiul s-a făcut mare, s-a transformat într-o găină grasă și tatăl fetiței glumea mereu că el ar mânca oricând o friptură de ciocolată. Găina a făcut câteva ouă. Pe unele le-au mâncat, că erau foarte gustoase, pe altele le-au lăsat la clocit. În curând, casa le era plină de creaturi maronii care mișunau, piuiau și cotcodăceau. Pe unele începuseră să le facă cadou la alți copii, că nu mai aveau ce face cu ele. De câteva ori pe săptămână mâncau omletă de ciocolată, ouă ochiuri de ciocolată, copane de ciocolată fripte, piept de pui de ciocolată la grătar, pate de ficat de ciocolată. Aproape că se săturaseră de atâta ciocolată. Fetița începuse să refuze orice desert și se strâmba numai când auzea de ouă de ciocolată.

Un lucru ciudat s-a întâmplat, însă, când pisica familiei a prins un pui de ciocolată și l-a mâncat. S-a lins pe bot și s-a culcat, iar când s-a trezit…era de ciocolată.

– Mami, pisica noastră e de ciocolată!

– Cum așa? Dar noi de ce nu ne transformăm în oameni de ciocolată? întrebă mama mirată.

– Nu știu, niciodată n-ai cum să știi cum stă treaba cu ouăle astea fermecate, zise fetița și rupse o mustață de ciocolată de pe botul pisicii.

– Hei, n-o mai chinui, strigă mama. Acum trebuie să o ferim de cățel.

Dar era cam târziu pentru asta. Atras de zgomot și de mirosul de cacao și zahăr, câinele casei lingea deja coada pisicii. Până să-l alunge fetița, îi înhăță și o ureche și o zbughi sub pat. Stătu acolo și-și mâncă urechea și apoi, când nimeni nu era atent, țâșni pe ușă afară. Ușa rămase deschisă și toate găinile din casă ieșiră și ele în curte.

De-atunci, tot ce atingeau câinele sau găinile sa pisica se transforma în ciocolată: iarba, frunzele, -copacii, florile, numai oamenii rămâneau oameni. În câteva zile, tot orașul era de ciocolată.

Oamenii erau din ce în ce mai îngrijorați. Copiii mâncau prea multă ciocolată și îi durea burta, părinții mâncau și ei și se îngrășau pe zi ce trecea, nu mai exista carne, ci doar ciocolată și până și laptele de la vacă venea gata amestecat. Trebuia făcut ceva. S-au dus acasă la fetiță să vorbească cu ea. Dar au rămas foarte nedumeriți când au aflat că oul de ciocolată fusese un cadou fermecat de la Moș Crăciun.

– Păi, scrie-i din nou, că acuși vine Crăciunul, să-ți facă cadou ceva, să dezlegi vraja asta.

Fetița scrise o scrisoare, dar cu inima cam îndoită. Crescuse între timp și, deși Moș Crăciun îi adusese cadoul dorit, acum, că era mai mare, nu prea mai credea că Moș Crăciun există. Mai ales cu tot ce se întâmplase după ce-a primit oul. Și, atunci când nu mai crezi în Moș Crăciun, nici nu-l mai vezi, nici nu mai ajung la el scrisorile tale. Nici scrisoarea fetiței n-a ajuns unde trebuia, iar lumea se umplea mereu, mereu, de ciocolată.

S-au hotărât atunci să se ducă chiar ei la Polul Nord, unde e casa Moșului. S-au îmbrăcat cu hainele cele mai groase și-au plecat. Au mers mult, mult, dar n-au găsit nici un semn spre casa lui Moș Crăciun.

– Dar suntem unde trebuie, plângea fetița, de ce nu-l găsim odată să vorbim cu el?

– Pentru că tu nu mai crezi cu adevărat că el există, se auzi o voce stinsa din zăpadă.

Fetița nu văzu decât un moț de căciulă. Se apropie și dădu zăpada la o parte și-l găsi acolo, tremurând, pe Spiridușul-Șef.

– Cine ești? întrebă fetița.

– Cine ești tu și ce cauți aici? îi întoarse spiridușul întrebarea.

– Am venit să-l rog pe Moș Crăciun să-mi dea o vrajă.

Spiridușul râse, pentru că știa că ei nu fac niciodată cadouri fermecate, dar își aminti de povestea cu oul de ciocolată și se întristă din nou. După întâmplarea aceea, Moșul îl pedepsise și nu-l mai lăsase niciodată să împacheteze cadouri sau să citească scrisori. Acum plecase de unul singur, pentru că nu se mai simțea bine deloc între atâția spiriduși veseli și ocupați.

– Zi-mi, spuse el, tu ești fetița care a cerut un ou de ciocolată fermecat?

– Da, și acum lumea noastră e plină de ciocolată și vrem să fie cum era înainte!

– Ah, știi tu, acesta e motivul pentru care Moș Crăciun nu face niciodată cadouri fermecate, pentru că nu știi unde se poate ajunge și prea mult bine se poate transforma în rău, dar în ziua aceea eu eram tare supărat și tu trimiseseși deja câteva sute de scrisori și am zis că poate așa scap de tine. Și Moșul a aflat și m-a pedepsit.

– O, dar a fost doar o greșeală, zise fetița cu blândețe. Toată lumea poate avea o zi proastă. Dacă mă duci la Moș Crăciun, pot vorbi cu el.

– Dar tu nu mai crezi că Moș Crăciun există, n-ai cum să vorbești cu el pentru că n-ai cum să-l vezi.

– Oooo, acum, după ce mi-ai povestit, chiar cred.

Spiridușul o conduse pe fetiță la Moș Crăciun. Cât l-au așteptat, spiridușul i-a povestit fetei cum se citesc scrisorile, cum se aduc cadourile și cum se împachetează și se pun în sanie.

– Bine, întrebă fetița, dar cum ajung toate cadourile la copii într-o singură seară?

– Ăsta e secretul Moșului. Numai el îl știe și niciunul din noi n-are voie să fie lângă sanie când pleacă.

– Pe cine ai adus, Spiridușule? se auzi o voce groasă în spatele lor.

Fetița se întoarse și văzu un bătrân mare de tot. Se întrebă dacă nu e bolnav, atât de bătrân era, dar Moșul se învârtea printre mobile fără să lovească nimic și părea că se distrează foarte tare. Când dădu și el cu ochii de fetiță, zâmbi și zise:

– Aha, până la urmă n-a ieșit cum trebuia, nu?

– Nu, șopti fetița.

– Draga mea, dacă ai venit, înseamnă că ți-ai dat seama și vrei să repari lucrurile. Treaba e pe jumătate făcută. Ai înțeles atunci de ce nu primeai oul fermecat?

– Da, șopti ea din nou. Dar…

– Da?

– Dar vă mai rog ceva. Iertați-l pe Spiriduș. A greșit.

– Da, zise și spiridușul, am greșit, dar așa de mult îmi plăcea ce făceam că acum nu mai știu ce altceva să fac. Te rog să mă ierți, Moșule.

– Ia uite, zis Moș Crăciun, azi rezolvăm două lucruri, nu unul. Tu, îi zise fetiței, rămâi aici în noapte asta, iar tu, Spiridușule, treci la treabă că Șefii nu stau toată ziua ca leneșii.

– Dar la noapte e Crăciunul, zise fetița. Aș vrea să stau cu părinții mei.

– Nu te întrista, draga mea. E prea târziu să mai mergi azi acasă. Ai o scrisoare pentru mine?

– Da, spuse fetița și îi întinse o foaie mototolită pe care scria: Dragă Moșule, aș vrea ca lumea să fie cum era înainte de oul de ciocolată fermecat.

– Hai, la culcare cu tine, zise Moșul și începu să râdă.

Deși camera ei era frumoasă și călduroasă, fetița adormi greu în seara aceea. Era tristă că nu era acasă și nu știa dacă Moș Crăciun îi va îndeplini sau nu dorința. Când se trezi, însă, nu mai era acasă la Moș Crăciun ci în patul ei. Pisica torcea la picioare și cățelul o lingea pe mână. Și erau adevărați, nu de ciocolată! Fetița se repezi la geam: pe jos era zăpadă, nu iarbă maro, ciocolatie. Lumea ieșea pe stradă și toți vecinii ei erau foarte fericiți. Viața revenise la normal. Moș Crăciun îi adusese cadoul dorit.

În camera mare, bradul era împodobit și sub el erau o mulțime de pachete. Fetița nici nu se uită la ele. Să fie lumea fericită era suficient pentru Crăciunul acela.