M-am dus să deportez copila la bunici, să am și eu puțină vară. Pentru că s-a putut, ne-a dus tatăl Catincăi cu mașina.
Am ajuns, eu am urcat cu bagajul, el s-a dus să parcheze. Am coborât după el, am zis să mai fac niște pași să mă dezmorțesc nițel. Numai bine că l-am văzut ceva mai departe, vorbind cu cineva.
Acuma, și el e genul care atrage toți oropsiții, că altfel nu cred c-am fi avut ce discuta. De data asta ținea de mână un domn cu o cârjă și-l ducea să traverseze strada.
I-am ajuns din urmă, am salutat, omul vorbea:
– De zece ani am problema asta, nici nu știți ce greu e, rar găsești un om bun la suflet să te ajute. Anul și operația și nu mă mai fac bine, o să rămân cu dizabilitatea asta pe viață. Cum ziceați că vă cheamă?
– O., zice al meu (mă rog, cât plătește pensia alimentară, tot al meu e).
– Și dumneaei, zice bărbatul, arătând spre mine, e mama dumneavoastră?
WTF, Piatra-Neamț, wtf???
Am ras, nu te supara
nu mă supăr, râd și eu. mă rog, am două măști pe față, una peste alta 🙂
chiar în halul ăsta nu, dar am fost întrebată dacă-s mama lu’ frate-meu (cu 2 ani mai mic) și dacă-s bunica nepoților mei (copiii fratelui sus-menționat). în București. 🙂
e, mai e loc, deci :))
Cand merg cu Luca la plimbare, se mai baga in seama cate o doamna: „Ce faci puisor, ai venit cu bunicul in parc?” Ador sa vad cum fac fete-fete nefericitele conversante cand le zice Luca: „E tati, nu e bunicu!” Isi cer scuze, se balbaie, se fastacesc ca scolaritele prinse cu copiute… Sper ca atunci cand se dezmeticsc si analizeaza problema „la rece”, le trece prin cap si un gand admirativ. Adica, „Asta pere trecut bine de cincizeci de ani si are copil de vreo opt… Ce barbat!”
Laurențiu, am găsit pozele de la petrecerea aia :)))
nu văd cine ar putea să te pună vreodată la îndoială 🙂