Dimineața asta, pe la 9, ploua în jurul mașinii mele de ziceai că tot circuitul apei în natură trece prin mijlocul Bucureștiului. Nu vedeam nimic și treceam cu roțile până la jumate prin apă pe străzi inundate de-odată. Conduceam încet, sperând din tot sufletul că undeva o să ajung la un mal mai înalt ca să pot coborî ca lumea. Aveam motorină ca să ajung până la Sinaia, la o adică, dacă se dovedea că malul mai înalt era vârful Bucegilor.

No, ce să vezi, cinci străzi mai încolo, aproape că nu mai aveam nevoie de ștergătoare. Bravos. În felul ăsta nu putea să plouă numai pe câmp, la marginea orașului? Ce să ne mai chinuim cu bălți și noroi pe-aici?

Ce voiam să zic e o poveste de care mi-am adus aminte după ce s-a mai potolit ploaia.

Era pe vremuri, la Piatra-Neamț. Era vară, eram în vacanță și eram la tata la teatru. El avea niște treabă cu-n coleg, eu mă zbenguiam pe scări. Și-ncepe o ploaie tip potop B, nu A cum a fost azi dimineață. Cer negru, apa curgea în șiroaie. Eu mă iau de pe scări și fug repede la tata în birou. Acolo, colegul lui tocmai își suna nevasta:

– Dragă, cu ploaia asta nu pot pleca acum, vin mai târziu.

– Ce ploaie, măgarule?? se aude femeia-nevastă în receptor. (Era destul de greu să fii nevastă de om din teatru pe vremea aia, erau tot timpul probleme cu colegele mai tinere sau cu prea mult coniac.)

– Păi, nu vezi cum plouă? Bietul om se-ngropa și mai tare.

– Uni plouă, nesimțitule?

Aia a fost prima dată când am întâlnit fenomenul ăsta. Nu cu nevasta, cu ploaia. Piatra-Neamț e un oraș așa de mic încât dacă intri dinspre Bacău și n-ai frânat la timp, te trezești la Bicaz. Teoretic, n-are cum să plouă numai într-o parte a orașului. Practic, da, iar dacă ai o nevastă suspicioasă, te-ai ars de tot.

Omul a-nchis telefonul, că n-avea de ce s-o mai lungească, și-a mai aprins o țigară și ne-a zis:

– Acuma, și dacă plec, o să spună că anume mi-am turnat apă-n cap.

Amin.