˗ Când, când, când? dintre ramuri se ridică un zgomot ca o întrebare.

˗ Răbdare, nu v-a venit încă vremea. Răbdare, le răspunde mărul. Nu mai e mult, dar trebuie să mai așteptați.

˗ Și tu? foșnesc din nou ramurile.

˗ Eu o să aștept împreună cu voi. Și ca să ne treacă timpul, am să vă spun o poveste.

Pe mine m-au pus doi copii, în joacă. Din toată livada, tocmai locul ăsta era liber. M-am și mirat cum de era gol aici, fiindcă mi se părea cel mai bun loc. În vârful dealului și mereu în plin soare. Eram înconjurat de meri bătrâni, care vorbeau mereu peste capul meu, ca și cum n-aș fi fost acolo. Cel mai mult îmi doream să cresc, să ajung ca ei, cât mai repede. Dar eram doar un betișor crescut din pământ. Ani de zile, și-un copil îmi putea cuprinde trunchiul în mână. Și, în timp ce primăvară după primăvară ceilalți meri se umpleau de flori, eu aveam doar trei ramuri, toate împinse-n sus și abia-abia-mi mijeau niște frunze.

Nu puteam să fac nimic altceva decât să iau cât mai multă lumină și apă. Tot anul îmi împingeam ramurile în sus și rădăcinile în pământ, iar iarna răbdam frigul doar cu gândul la primăvară și cu speranța că o să înfloresc și eu.

Și pe urmă am înflorit. Parcă n-a fost primăvară mai frumoasă. Și ceilalți meri mi-au lăudat florile și chiar au început să nu mai vorbească pe deasupra mea. Și, din an în an, aveam tot mai multe flori, până când am ajuns să fiu acoperit de buchețele mici, albe, de la trunchi până în vârful ramurilor. Eram tare mândru de mine și aș fi vrut să vină toată lumea să mă vadă. Și-n anul acela, toată mândria mea s-a dus într-o singură noapte. Eram așa de plin de mine că nici n-am simțit frigul. Eram așa de plin de flori, că nici n-am simțit zăpada. A doua zi, dimineața, eram la fel de alb, dar florile mele nici nu se vedeau. Erau acoperite de zăpadă. Frigul n-a ținut mult. Când s-a topit zăpada, a căzut cu tot cu petalele mele.

Anul acela am crezut c-o să mă usuc de durere. Era primul an în care aș fi putut face mere. N-am făcut. În jurul meu, merii mai bătrâni se uscau de-a binelea. Veneau oamenii și-i alegeau să-i taie. Și la mine au venit, s-au uitat la uscătura care ajunsesem și-a fost cât pe ce.

˗ Pe ăsta hai să-l mai lăsăm, că l-am pus eu cu soră-mea când eram mici. E tânăr, încă, l-am auzit pe unul dintre ei și-au plecat mai departe.

Încet, încet, în jurul meu se făcea tot mai mult loc. Și n-am avut altceva ce să fac decât să iau cât mai multă lumină și cât mai multă apă, să-mi împing ramurile în toate părțile și rădăcinile în pământ și să aștept.

În anul următor am avut din nou flori. Și am avut și mere. Mici și urâțele, acum îmi vine să și râd când mă gândesc la ele. Și au și căzut prea repede, așa că n-au ajuns prea departe. Ce să fac, dacă nu știam cum se face?

În curând, am ajuns din nou cel mai frumos măr din livadă. Nu mai rămăseseră prea mulți copaci în jurul meu și nu prea mai avea cine să mă admire, dar parcă nici nu-mi mai trebuia așa de mult să mă laud. Eram ocupat să-mi vină cât mai multe insecte și cât mai multe păsări. Niște mierle chiar și-au făcut cuib undeva, mai sus și mi-au cântat tot anul. Și merele erau tot mai mari și mai rezistente. Am învățat să le țin cât mai mult. Îmi mergea tare bine.

Și când mă așezasem și eu și credeam că nu mai am altceva de făcut decât să îmbătrânesc cu mierlele mele, a trebuit să învăț totul din nou. Am înțeles de ce locul meu, care la început mi s-a părut cel mai bun, era liber. Pentru că era chiar pe vârful dealului, locul atrăgea toată lumina. Și pe cea bună, și pe cea rea. Și soarele, și fulgerele. Într-un an a fost o furtună. Stăteam liniștit, îmi acoperisem merele cu frunze să nu le lovească prea tare piatra și așteptam să treacă. Mai fuseseră furtuni, le făcusem față. Eram mai mult preocupat să adun cât mai multă apă, să-mi ajungă, pentru că vara era tare călduroasă. Și nici n-am dat importanță fulgerelor care cădeau în jurul meu. Mai căzuseră și altă dată. Până ce-am simțit o arsură puternică în una dintre ramuri. Nici n-am știut ce e, de fapt, am simțit o tremurătură prin tot trunchiul și n-am mai putut să-mi țin ramura. Creanga a căzut în flăcări, foarte aproape de mine, iar eu am fost atât de scuturat, încât am crezut că totul s-a terminat. Anul acela nici n-am mai deschis ochii. Mi-am lăsat merele să cadă la întâmplare pe pământ și peste ramura arsă și peste cuibul de mierle care arsese împreună cu ea.

Când, anul următor, am simțit aerul călduț de primăvară, am știut că trebuie s-o iau de la capăt. Dacă nu mă uscasem de tot, trebuia să fac în continuare flori și mere. N-a fost ușor. Unele crengi s-au uscat, le vedeți și voi acum. Dar altele au continuat să dea flori și frunze și albinele și păsările au continuat să vină. Merele au căzut la timp și-am auzit un zvon că erau mai dulci ca altă dată.

De-acum nu mai am ce să pățesc. Am rămas singurul măr din ce era odată o livadă. O să mă usuc și eu cândva. Dar până atunci trebuie să vă-nvăț s-aveți răbdare, să nu plecați înainte de vreme.

˗ Când, când? freamătă din nou de sub ramuri.

˗ Foarte curând, răspunde mărul. Trebuie să fiți coapte ca să fiți bune animalelor și pământului. Or să vă mănânce și or să vă arunce semințele și apoi poate veți fi suficient de norocoși să prindeți rădăcini și să creșteți. Și povestea mea, tocmai de-asta v-am spus-o, ca să învățați cum să faceți și cum s-o luați mereu de la capăt. Trebuie să aveți răbdare și să luați cât mai multă lumină și apă. Să vă împingeți ramurile în sus și rădăcinile în pământ.

Mărul face un semn și-un vânt de toamnă începe să-i treacă printre crengi, pe sub frunze. Merele cad ușurel și se rostogolesc departe de copac.

O să le ia câteva zile să cadă și-n toată vremea asta mărul o să continue să le vorbească și să le încurajeze. Pe urmă o să-nchidă ochii și-o să freamăte de plăcere cu gândul la primăvara următoare și la florile ei.