dacă nu sunteți din Piatra-Neamț sau sunteți din Piatra-Neamț și aveți sub treizecișicinci de ani, să zicem.

Dar eu tot am s-o scriu pentru că o să vreau s-o recitesc la 80 de ani, dacă nu-mi uit parola de la blog până atunci.

S-a întâmplat prin ’91 sau ’92, eram la liceu. Veneam de la școală, de la Hogaș*, cu prietena mea cea mai bună din vremurile străvechi (se va recunoaște când își va aminti că a sunat odată la mine acasă și a întrebat-o frumos pe mama: – Bună ziua, Raluca e acasă? – Nu, e la cimitir [adevărul adevărat, era înainte de Paște și mă dusesem la mormânt la bunica]. – Și se mai întoarce?). Ne-am oprit peste drum de Teatru**, în locul unde coboară niște trepte și apoi drumul face la stânga spre Diana***. La treptele alea e un zid mai lat de piatră, nu știu dacă nu cumva se forma un fel de jardinieră acolo. Oricum era loc bun de stat, iar eu m-am așezat fiindcă mai aveam ceva de vorbit cu fata.

Și, cum stăteam noi și ne ziceam chestii, apare un tip pe care nu-l cunoșteam nici eu, nici ea, bagă mâna în buzunar și-mi pune o monedă de cinci lei în palmă.

El a trecut mai departe, pe noi ne-a apucat râsul și ne-am cărat de-acolo, eu cu tot cu bănuții mei.

_____

Aici se termină povestea pentru pietrenii mei de peste treșcinci de ani.

Pentru restul lumii, Piatra Neamț e un oraș mititel. Toată lumea știe cine a făcut ciorbă joi și cine cartofi prăjiți luni, după nouă seara nu mai trec mașini pe stradă și nici oameni nu prea mai vezi, lucrurile au locul lor stabilit, la fel și cerșetorii. Locul despre care vorbesc era în mod tradițional ocupat de Pâne Poapătă, un olog peltic, sau de o femeie veșnic cu un prunc în brațe, numai atunci când s-a-ntâmplat povestea mea era gol.

V-am zis eu, povestea asta nu-i nicicum.

*acum cred că îi zice Colegiul Național Calistrat Hogaș

**Teatrul Tineretului

***Cofetăria Diana, acualmente locantă fără niciun dumnezeu. Au deschis-o, cred, prin 1987 sau 1988 și era cea mai țâță-de-mâță treabă. Toată lumea o aștepta cum mai așteaptă unii U2 în România. Când s-a deschis, avea tapet movuliu și mobilă albă. Literally, au fost cozi interminabile zile în șir de la deschidere, nu știu dacă nu cumva se făceau și programări telefonice, se bătea lumea să mănânce o indiană și să bea un Brifcor. S-a-ntâmplat ca în perioada aia să trebuiască să fac niște analize de sânge. Eu la chestii cu ace și sânge fac un circ ca la televizor și țin minte că, înainte să leșin (pe bune) l-am auzit pe tata cum mi-a promis că mă duce la Diana când se termină totul. Așa de tare era.