Inspirată de groparu.

Eu nu prea semăn cu mama. Uneori e bine, uneori nu. Mama e moldoveancă și nu se-ncurcă cu tine când e vorba de borșuri, sarmale și… și cam aici se oprește vocabularul meu culinar. Eu am spus odată acasă:

– În seara asta vă gătesc eu.

Și Catinca s-a uitat cerșind salvare de la Ionuț și-a zis:

– O să explodeze casa.

Când eram încă la Piatra, prin școala generală, cred, Crăciunul era de-adevăratelea the best time of the year. Eram în vacanță. Aveam timp să citesc. Era zăpadă și era multă. Aveam cu ce să ne jucăm afară, toți cei vreo 20 de copii de la bloc. Apăreau vreo două-trei banane în viața mea. Și portocale. Și-acum când desface cineva o portocală, mie-mi miroase a Crăciun. Bunica de la țară ne mai trimitea câte ceva. Mergeam cu tata la poștă și luam felicitări de trimis la toate neamurile. Reținem de aici „mergeam cu tata”, era mișto să fac ceva cu tata și „la poștă”, care era una dintre cele mai frumoase clădiri din oraș, atât de bibilită pe dinăuntru, lambrisată, înaltă, cu ecou, că intram acolo cu inima strânsă și uneori mă duceam numai ca să mă aflu în treabă. Și, nu în ultimul rând, mama făcea bunătăți. Nu neapărat mâncare, că mie nici să mănânc nu-mi place, dar „bunătăți”: cozonac, tartă cu vișine și sărățele care mergeau ca unse cu cititul în pat. (Bun. Mai erau și altele – se lua lumina, nu era căldură, n-aveam apă caldă decât o zi pe săptămână, stăteam la cozi cu orele pentru un pachet de unt, dar de Crăciun parcă astea nu se simțeau chiar așa de tare dacă erai copil.)

Și făcea mama și răcituri, și borșuri, și nițică friptură, și, nu-i așa, niște sarmale. Pentru sarmale avea ritual moldovenesc, moștenit de la maică-sa, ca și oala de lut negru de Marginea. Ca să nu uite nimic, avea o rețetă scrisă demult, pe o hârtie care se îngălbenise și pe care o scotea in caietul ei numai de Crăciun. După ce amesteca toate alea într-un lighean mare, începea să împăturească sarmăile în foi de varză, mereu cu aceeași mișcare. Pe urmă le punea în oala curățată și sterilizată în cuptor, rânduri, rânduri, cu foi de varză și slănină între ele. Capac pe oală. Oală în cuptor, la foc mic.

Într-un an, însă, treaba cu „capac pe oală/oală în cuptor la foc mic” a prins-o pe mama noaptea târziu, capie de oboseală. Ori era oala prea plină, ori focul nu tocmai mic, ori mama dormea dusă, dar anul ăla n-am mâncat sarmale. Ne-au trezit vecinii, că ajunsese fumul până la etajul șase. Mirosea a afumătură de ziceai că ținem porcul pe aragaz la pârlit și nu se vedea nimic în bucătărie. Când am deschis geamurile și ușa, mirosul parcă s-a acrit și mai tare. Mama, săraca, nu mai știa cum să le mulțumească vecinilor că au trezit-o și să-și ceară scuze de necaz, că era mult trecut de miezul nopții și niciunul dintre ei nu părea prea fericit.

– Vai, tot zicea mama, așa rău îmi pare că v-am deranjat la ora asta…

– Lăsați doamnă, că nu-i nimic, ziceau oamenii. Nouă de sarmale ne pare rău, că erau cele mai bune din bloc.

Acum oala de sarmale de la bunica e la mine acasă, departe de orice pericol. N-a mai văzut sarmale de vreo 20 de ani. Ținem însă în ea la îndemână umbrele, niște furci de tors, o linguroaie de lemn și-o bâtă ciobănească (de la Ionela).

imagine așa-și-așa cu oală de sarmale, umbrelă, furci de tors și ciomag.