Acum un an mergeam cu o colegă (și bună prietenă, de altfel) la o întâlnire de birou. Nu era chiar una de patru prune, așa că nu prea eram puse la multe ace. Dimpotrivă. Eu aveam teneși, blugi rupți și geanta #ninonino. Nici ea nu era prea departe. Pe drum, ne-am uitat una la alta și ne-a apucat râsul:

–  Câți ani avem noi, Raluco?

– 39?

– Geanta ta e de piele?

– Nici gând.

– Ai pantofi de piele negri cu toc regulamentar în picioare?

– Vai di mini…

– Unde ți-e fusta de birou?

– Hai, bre, ce zici acolo?

– Cu cât înaintăm în vârstă, cu atât dăm în mintea copiilor.

Doamne, acu zece ani, totul trebuia să fie musai cât mai scrobit și cât mai la dungă. Nu era de piele, nici nu ne uitam. Nu era croiala cea mai cu ștaif, drum bun. Pe când acuma… Hai, nu-i vorba de delăsare, că tot facem gimnastică și alergăm și ne spălăm pe cap și ne facem unghiile și uneori chiar ne dăm cu niște chestii pe la ochi să ne ascundem cearcănele și labele de gâscă. Da’ suntem așa, foarte relaxate, ba chiar nu ne deranjează deloc să nu fim asortate și să avem o tăietură cât mai câș la rochie.

E, și ce ziceam? Cu cât se apropie primăvara, cu atât tăietura e mai câș și combinațiile mai puțin conformiste. Eu anul acesta am dat-o pe genți. Cât mai colorate, ca să nu-mi schimb teancul de rochii negre pe care le am de-atâția ani, ci să le provoc. Și nebunia m-a împins în brațele unei genți portocalii.

Și ale uneia verzi

Și ale uneia galbene

Și ale uneia roșii

Și, desigur, ale iubitei mele, geanta de desene animate, zisă și #ninonino.

Acu să văd cine vă mai crede, Catinca, Ionuț și Șm, când ziceți că mă îmbrac ca un cioclu.