Anul 1986. Sunt în clasa a cincea. E iarnă. Tocmai am fost bolnavă și-am lipsit de la școală vreo săptămână. E prima zi la ore după boală. La un moment dat apare și tata să vorbească cu diriginta. Scoate scutirea medicală și-i zice, spre bucuria a 92 de urechi (da, eram 47 în clasă pe vremea aia. Dacă nu vă iese înmulțirea, ghici cine nu s-a bucurat.):

– Am fost cu elefantul la medic și a zis că s-a făcut bine. 

Elefantul eram eu. Un elefant de vreo 30 de kile, numai piele și os, ziceai că-s adusă direct din lagăr. Toată clasa a bubuit de râs. V-am mai zis și altă dată că suntem amuzanți în familie. Tata a plecat și clasa a continuat să râdă. Și-au tot râs vreo opt ani după aia, până m-am cărat la București la facultate. 

După Zahăr-Zaharescu-Limonadă,  opt ani am fost Elefantul, alintată uneori Eli. 

Ieri a fost Ziua Mondială a Elefantului. Ieri n-ați știut, dar acum n-aveți nicio scuză. 

Aștept urări de la mulți ani și viață lungă, ca de elefant. Și toate miștourile la care știu că vă pricepeți atât de bine.