Catinca a început clasa a cincea. Mă mâncau degetele să fac o glumă proastă și să spun că ne-am opus cât am putut dar n-am avut ce face, a trebuit să meargă la școală, dar mi-am adus aminte că-s mii de copii de vârsta ei în țara asta care nu încep clasa a cincea deși ar vrea și-am lăsat-o așa.

Orarul încă le e brambura și ieri au avut șase ore și-am zis să-i fac o surpriză să mă duc după ea, dacă tot terminăm în același timp.

– Ce cauți aici?

– Am zis că poate te bucuri.

– Și cum ai știut tu să vii tocmai azi, când am luat primul zeceeeeeee!

Vai de capul meu. Patru ani de zile i-am repetat că notele nu contează și tot m-am simțit ca atunci când a mers prima dată singură. Sau când i-a ieșit primul dinte. Sau când i-a căzut primul dinte. Eram mândră de nu-ncăpeam pe stradă și-mi venea să merg ca Amelia și Abigail, știți voi, gâștele din Pisicile Aristocrate.

Pe urmă ne-am mai liniștit, că o să urmeze cel puțin doișpe ani de note care mai de care, dar, na, măcar n-am început prost.

Iar eu am încercat să-mi aduc aminte de primul meu zece. Nu știu. Îmi aduc aminte de primul opt, ăla din lucrarea de control din clasa a doua la naturale în care am dat-o-n bară cu găina și a plâns mama două ore. Și de primul patru, luat la geografie în clasa a șaptea, la Vasiliu, la clima Chinei de Sud Est și despre care n-am vorbit nimănui câțiva ani buni. Dar primul zece?

Singurul de care-mi aduc aminte este primul zece de la franceză, într-a șasea. Profesor: madame Iliescu. Dacă cineva își mai amintește numele mic, să mi-l spună, că eu nu cred că l-am știut vreodată. Mme Iliescu iubea băieții și ura fetele. Pe față. Din clasa a șasea te lua și te măsura să nu ai sarafanul mai sus de genunchi. N-aveai voie cu pantaloni pe sub sarafan la ora ei, deși iernile din anii 80 însemnau calorifere sparte de frig în sala de clasă în fiecare an. Trebuia să porți mereu bentița. Mai mult, trebuia s-o porți în așa fel încât să-ți lase fruntea liberă, pentru că bretonul era unealta diavolului și te împiedica să-l conjugi pe avoir. Te suspecta că-ți făceai manichiura într-o vreme și la o vârstă la care nici nu-ți trecea prin cap. Nu zic de ojă, ci de unghii îngrijite, fără pielițe. Disprețul ei pentru fete era evident și-n discurs și ne cam temeam de ea. Altfel, impresia fizică era la fel de puternică: era înaltă, foarte slabă, cu un corp despre care acum aș spune că era frumos, dar osos, păr lung pe lângă obraji trași, aproape scheletici, ochelari cu rame mari, groase, nu bătrână, dar îmbătrânită. Și înțepenită în anii șaptezeci. Nu știu de la ce i se trăsese suceala, că altfel avea o minte brici și mă suspectez că acum m-aș fi putut distra de minune cu ea. Și am să repet toată viața, nouăzeci la sută din franceza pe care o știu și cu care m-am dus mai tîrziu și la olimpiade naționale am învățat-o cu ea, dintr-a șasea până-ntr-a opta.

Să ne-ntoarcem. A doua sau a treia oră de franceză și tremuram toți. Ne scotea la tablă și ne asculta. Turtoi Cosmina, Zaharia Raluca. Ultimele două din catalog. Cosmina la tablă, Cosmina știe, nota zece. Eu tremuram că știam că-mi vine rândul. Acasă mestecasem de o mie de ori comment t’appelles-tu și toate frazele de început și-mi ziceam în disperare că n-am ce să pățesc rău, când aud:

– Ce-ai învățat?

– Tot, mă bâlbâi, pentru că știam că învățasem tot ce ne-a dat, fără să-mi treacă prin cap că tocmai îi dădusem dovadă de marele păcat al trufiei.

– I-auzi, tot, zici?

– Mmm.

Și-atunci m-a pocnit:

– Ia scrie pe tablă: qu’est ce que c’est?

Am murit. Niciodată n-am să-i iert pe francezi pentru qu’est ce que c’est. M-am bâlbâit. N-am scris bine, nici n-aveam cum, iar ea știa asta. M-a făcut în toate felurile și la sfârșit a zis:

– Patru. Pe urmă s-a uitat în catalog and lo and behold, în catalog îmi trecuse mie zecele Cosminei, din greșeală. Alte măscări, alte amenințări.

Nota mi-a rămas. Dar am muncit pe brânci următorii trei ani ca s-o merit și tot îmi aducea aminte uneori de ea.

N-am nicio concluzie, numai urări de bine și profesori întregi la minte tuturor.