Ca un zidar care vede o casă terminată, ca un țăran care se duce mulțumit să-și culeagă porumbul, ca un camionagiu când iese din cel mai lung tunel din lume, ca Edmund Hillary prima dată pe Acoperișul Lumii, cam așa e un părinte când copilul lui spune: bună ziua de unul singur. E semnul că ani întregi de „educație” dau roade. Atunci cerul se deschide puțin, cât să iasă un înger cu trompetă și să-ți țiuie Oda Bucuriei în ureche. După aia se-nchide la loc, că-i trage și pe ei curentul, acolo sus.

Acum ceva vreme, Catinca făcea baie și eu o distram. Una din jucării căzuse în apă și ea se făcea că n-o vede:

– Unde-i?

– La tine pe buric.

– Aaaa, în peștera bunicului, a greșit-o ea și ne-a apucat pe amândouă râsul.

Aseară, din nou baie. Poate părea un obicei, știu, dar nu e. Și-o aud pe Catinca mea, care, dacă o întrebi, nu e în stare să numere în engleză până la zece, după patru ani de băgat carte-n ea:

– He’s in the grandpa cave.

– Ce-ai zis? scuip apa pe care tocmai am înghițit-o.

– Dragonul e în peștera bunicului. Și râdem iar, dar ea continuă, arătându-mi fundul: And this is the hill of the long and smelly bottom. Pe urmă scoate un picior din apă și zice: this is the mountain of the five toes. Iar la sfârșit, arătând spre subraț: This is the hollow of the smelly pig.

Ca disclaimer, vă spun că toate-s glume de-ale noastre, deci n-avea unde să le citească.

Acuma aștept cu răbdare să înceapă să spună singură „bună-ziua” și „mulțumesc”.