Eu n-am crescut cu animale și nici mare contact cu ele n-am avut, în afară de niște pisici pe care le strângeam de gât pe la un an jumate, vreo doi urși cărora le duceam biscuiți la zoo și o capră care mesteca hârtie – tot la zoo.

Am avut-o pe Șm Întâi pe la 30 de ani, dar cu iureșul din anul ăla au luat-o ai mei și bine i-au făcut, că acum e regină într-o curte.

Catinca, însă, e mama și tata animalelor. Am avut două țestoase, dar una a murit și una nu știu unde e. Pe Șm A Doua am luat-o pentru că mi s-a părut o idee bună – well, mai greșim și noi. Ce vrea Catinca, însă, e un câine. Un câine pe care noi și programul nostru nu-l putem avea, deocamdată. Nu intrăm acum în discuția asta. Ce vreau să spun e că, în prostia mea, acum patru ani când ne-am mutat, i-am promis copilei unul când face zece ani, în speranța că va uita. N-a uitat. Dar sper că a înțeles de ce nu-l putem avea acum și sunt convinsă că atunci când o să se mute de la casa mea primul lucru pe care o să și-l ia o să fie un câine, nu pat. În fine. Anul ăsta, de ziua ei, ziua în care nu primea un câine, mi-a spus:

– Fă-mi o surpriză. Orice surpriză, numai maimuță să nu fie. Dintr-un motiv numai de ea știut, maimuțele sunt singurele animale pe care nu le suportă.

Și așa a apărut Rango, o agama cu barbă adolescent/ă, că încă nu știm ce hram poartă. Băi, și parcă am înnebunit. Îmi place așa de mult, mie, de nu pot să vă povestesc. Îl iau și-i fac baie, îi toc legume, îl scot prin cameră la joacă, îl mângâi, în ultimele două zile nici nu mi-a fost scârbă să-i dau viermi (azi i-am dat chiar trei, Ionuț!). Poate unde nu zgârâie și nu mușcă, dar nu-s sigură.

Și uite-așa am ajuns ca alaltăieri seara, când Primăria a zis gata, facem concurs de fațade și balcoane, am pus iepurii pe stradă, a venit primăvara, ciuciu căldură în calorifere, mă uitam la termometrul de pe terariu cum arăta mai puțin decât poate săracul Rango duce și m-am întors la Catinca și i-am zis:

– Auzi, mamă, nu-i punem și noi o păturică peste noapte?