Pisica mică e puțintel mai mult decât putem noi duce la sfârșitul ăsta de an. Nu zic că face alte chestii decât orice pisică, dar face tot ce n-a făcut Șm când era mică, plus ce-a învățat de la ea. Și neobosit, nene, ca un pionier care a jurat credință partidului.

Deschizi o ușă, e deja acolo. A intrat în frigider de mai multe ori decât a visat Șm. A căzut în cada plină de și mai multe ori și n-a deranjat-o deloc. Nu știe să meargă, numai să sară. N-are pernuțe, are arcuri. Merge rostogolindu-se prin aer ca un chinez de la circ. Seara și dimineața, adio tabieturi dacă n-o dai afară. Se freacă de fața ta, îți bagă coada în nas, îi miroși fundul, sperând că o să termine odată și o să se așeze undeva. Dar nu termină și nu se așază. Coadă în cafia, coadă cu cafia pe așternut. Labă pe telefon, cântă la pian pe tastatură, roade cabluri, se rostogolește din nou. Îi vede coada lui Șm și o atacă. Șm îi arde una de mi-o aruncă iar pe laptop. Trei lucruri îi plac pe lumea asta: cozile lu Șm și ale Vulpii, bețele de urechi și șosetele. Ne-în-ce-tat vânează câte ceva. Dă rufele jos de pe uscător. Își înfige ghearele în fundul meu când încerc dimineața să fac exerciții să mai îndrept coloana. N-ai cum.

Ieri seară, din camera Catincăi se auzeau bufnituri, tropăituri și mieunături ca la exorcizare. Pisica mică se bătea cu o șosetă. Catinca, disperată, a urlat până la mine:

– Jur că e posedată, ia-o tu!

Numele ei va fi, de fapt, Satana.

Ceea ce-mi aduce aminte de o poveste pe care voiam s-o spun de mai multă vreme, dar nu s-a legat.

Vecinii noștri din Dakar (vrednici oameni, păcat doar că au mâncat rața din curtea interioară) ne-au dus odată pe o insulă din Delta Saloum. O insulă de câteva sute metri pătrați, înconjurată de canale cu mangrove, accesibilă totuși pentru o mulțime de maimuțe și hiene. Pe insulă stăteau proprietarii, doi francezi în vârstă, cu două ajutoare. Și noi – șase vizitatori. Ca-n Agatha Christie, dar cu noroc, că după două zile tot zece ne-am numărat. În mijlocul pustietății, cabanele în care stăteam aveau minimul necesar, apa de spălat și pentru toaletă se încălzea în canistre la soare, curent aveam doar seara, două sau trei ore cât se dădea drumul la generator, lumină – doar până se dădea stingerea și pe urmă dacă nu-ți uitai lanterna. Ea era ridată toată, fuma încontinuu și avea vocea lui Mărgelatu. Dacă-ți spunea să mănânci, mâncai. E drept – și fascinant – din platouri pictate, cu tacâmuri de argint. Știu ce zic, ne-a trecut prin cap să plecăm cu niște furculițe acasă dar erau prea grele, s-ar fi scufundat piroga cu noi. El fusese fotograf și avea câteva albume publicate – inclusiv unul cu Delta Sine Saloum văzută de sus. Mai avea încă avionul din care făcuse pozele și ne-a și plimbat cu el. Avion – ce glumă. Era de fapt o trotinetă cu aripi și o prelată de mușama deasupra. Primele minute nici n-am văzut nimic, încercam să mă conving doar că o să rămân într-o singură bucată când cădem ca să mă poată trimite înapoi în România. Pe urmă nu știam unde să mă uit mai întâi. Am zburat peste canale contorsionate cu contraste puternice între verdele mangrovelor si albastrul apei și al cerului, peste baobabi singuri în mijlocul unor insule pustii, peste ochiuri de sare colorate halucinant, de la ocru la turcoaz și la sfârșit peste ocean. Tremuram când am cobotât din trotinetă, dar nu de teamă, de bucurie.

În fine, revenim la subiect: maimuțe și hiene. Hiene n-am văzut, numai urme pe lângă casă și printre mangrove, dar maimuțe – ah, ca la teleenciclopedia.

După plimbarea cu avionul, ne-am așezat la prânz. Glume, bârfe, lene. Mâncam pe o verandă, cu fața către insulă și canal. Deodată, foșnet mare printre copaci.

– A, zice gazda, ăștia-s Roger și Satan.

Roger și Satan sunt capii clanului de maimuțe care vizitează insula. Proprietarii au locul de vreo douăzeci de ani și-i știu de multișor. Cu Roger te mai înțelegi, dar Satan face tot ce-i zice numele.

– Haide, domne, nu te credem, uite ce drăguțe sunt.

Au apărut și câțiva pui care se fugăresc în șir indian pe stâlpi care mărginesc malul. Un varan trece tacticos prin fața noastră către vasele cu apă. Două vase mari de plastic sunt mereu pline cu apă în fața casei, la oarece distanță de intrare, pentru păsări, maimuțe, hiene și varani. Toată lumea face poze în extaz. Păsări colorate de toate felurile vin să bea și ele apă. Foarte multe turturele – la fel de multe ca porumbeii la noi, dar aparent mai bine crescute. Și maimuțele, tot la apă.

– Vaaaai, uită-te la ele cum beau apă, cât sunt de simpatice!!!

Și, de-odată, de după un copac, unul din masculi sare și-i rupe capul unei turturele, apoi o înhață și pleacă cu ea. Trei secunde, pasărea n-a avut nicio șansă. Furculițele de argint cad pe platouri, paharele se golesc dintr-o gură.

– Mda, zice gazda, ăla a fost Satan.