Pe Smaranda n-o cunosc. Dar probabil e la fel de mișto ca maică-sa, care mi-a fost colegă de liceu. Fiindcă-i plac poveștile pentru Catinca, Smaranda mi-a cerut să-i fac și ei una, cu un curcubeu zbânțuit. M-am legat c-o fac, dar au trecut două săptămâni și nu mi s-au adunat cuvintele deloc. Până zilele trecute, când am văzut o fotografie la Ionela și ea, om bun, mi-a dat-o mie să fac ce vreau cu ea. Ia uite ce-a ieșit, Smaranda!

A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi, nu s-ar povesti. A fost odată o fetiță de vreo opt – nouă ani. Avea ochi mari, negri, și părul ca o turmă de oi negre, creț, învolburat și neascultător. Pielea îi era albă, albă, ca zăpada sau ca laptele. Când o vedeai, ziceai că-i desprinsă dintr-o fotografie alb-negru.

Din păcate, lumea în jurul ei exact așa era: alb-negru. Lumea în care trăia nu avea nicio culoare. Copacii erau negri și cerul era alb, iarba era neagră, mobila era neagră, casele erau albe cu acoperișuri negre, florile erau albe sau negre, păsările la fel, păpușile erau și ele albe-albe cu o claie de păr negru. La fel și hainele și mâncarea. Așa era lumea lor dintotdeauna.

Poate că fetița n-ar fi avut nicio problemă cu lumea ei în două nuanțe dacă într-o zi, după o ploaie albă, pe cer n-ar fi apărut un curcubeu.

– Nu te uita, pune mâna la ochi, i-a strigat mama ei.

– De ce, a întrebat fetița? Ce e acolo? Ce sunt acelea?

– Nimeni nu știe, i-a răspuns mama. Apare o dată la câțiva ani, după ploaie și e semn de mare nenorocire.

– Bine, dar e atât de frumos! A țipat fetița. Cum să aducă nenorocire?

– Mulți oameni au înnebunit după ce l-au văzut. Au spus că pleacă să-l caute și nu s-au mai întors niciodată.

– Bine, dar cum se numește?

– Nu știu, nimeni nu vorbește despre asta și nimeni nu se uită spre cer când plouă, ca să nu pățească ceva.

– O să-i spun coroana nici-albă-nici-neagră.

– Ba să nu-i spui în nici un fel și nici să nu te mai uiți acolo! I-a zis maică-sa.

Dra fetița avea ceva ce nu multă lume are: avea o minte scociorâtoare și nu se lăsa până nu găsea răspuns la orice întrebare. Ce-o fi, ce-o fi? se tot întreba ea. Și, mai ales, cum să ajung să pun mâna pe coroana asta?? Dar întrebarea asta n-a auzit-o mama ei niciodată.

A trecut o vreme și dungile nici-albe-nici-negre n-au mai apărut. Fetița le-a uitat, până-ntr-o dimineață când a deschis ochii fix într-un curcubeu. Plouase peste noapte și curcubeul tocmai își înșira culorile în fața geamului ei. Culori calde și pufoase, pe care fetița se trezi că le vrea peste tot, nu numai pe cer. Pe păpuși, pe haine, pe pereți.

– Cum să fac s-ajung acolo? s-a întrebat din nou, în timp ce se spăla pe dinți.

În seara aceea, fetița a visat că a ajuns la curcubeu. Că mergea pe el ca pe un covor moale. I-a numărat culorile, erau șapte, diferite. Nu știa ce nume să le pună, așa că le-a zis pe numere: prima, a doua, a treia, a patra, a cincea, a șasea, a șaptea. Le-a mângâiat prin somn și-a observat că-i rămân pe degete. Hm, deci se poate, și-a zis ea prin vis.

Mamei nu i-a povestit nimic, dar s-a străduit să viseze curcubeul în fiecare noapte, ca să găsească o soluție să le aducă pe prima, a doua, a treia, a patra, a cincea, a șasea și a șaptea pe pământ. Nu mare i-a fost mirarea când a văzut că data următoare când a apărut, curcubeul părea mai aproape.

Aha, deci fac bine ce fac, și-a zis ea. O să-mi fac o scară de vise și o să urc pe ea până la curcubeu! Și-n fiecare noapte visa că se joacă printre culori. Și cu cât îl visa mai mult, cu atât își dorea mai mult ca lumea ei să fie colorată. Curcubeul era partenerul ei de joacă, iar ea îl dorea și în realitate, nu numai în vis.

Ca un făcut, a început să plouă tot mai des. Oamenii erau îngrijorați, pentru că după fiecare ploaie apărea un curcubeu. Nimeni nu îndrăznea să se uite la cer, toți stăteau apăsați, ca și cum ar fi așteptat o nenorocire, numai fetița privea pe furiș spre cele șapte culori, care păreau cu fiecare ploaie mai aproape de pământ. În lumea în care toți priveau în jos, ea se uita în sus și zicea:

– Haide, haide să ne jucăm.

Și se culca și visa iar că pășește pe prima, a doua, a treia, a patra, a cincea, a șasea și a șaptea. Și-n visul ei curcubeul era tot mai aproape de pământ. Dar nu mai era pufos. Acum era tare și elastic și ea sărea pe culori ca pe o trambulină. Și, din păcate, culorile nici nu se mai luau pe mâinile ei când le mângâia. Dar fetiței nu-i păsa, tot ce voia era să aducă curcubeul pe pământ.

Și într-o zi s-a întâmplat. Plouase din nou și după ploaie a apărut iar curcubeul. Dar acum era atât de aproape că un bărbat mai înalt l-ar fi putut atinge. Oamenii nu mai aveau ce face, trebuiau să privească dungile colorate, care le veneau acum în dreptul ochilor.

– Haha, a râs fetița, scara mea de vise a funcționat!  Mami, curcubeul  coborât pe pământ pe visele mele și, uite, nimeni nu pățește nimic!

Lumea era tare surprinsă să vadă curcubeul atât de aproape. Dar fetița nu-și terminase treaba. Mai avea de împrăștiat culorile prin lume. L-a rugat pe tatăl ei s-o ia pe umeri, să atingă dungile. Degeaba. Curcubeul era ca un jeleu, nu mai era pufos și pe mâini nu-i rămânea nicio urmă de culoare. Exact ca-n visele ei.

– Aha! a strigat ea. Lasă că-ți vin eu de hac!

A luat o pietricică mică, neagră, de pe jos și-a aruncat-o în curcubeu, dar jeleul colorat i-a întors-o imediat și piatra a lovit-o în frunte.

– Au! s-a îmbufnat fetița.

În noaptea aceea n-a mai visat curcubeul. De dimineață, culorile păreau că încep să se îndepărteze. Fiindcă nu mai știa ce să facă, fetița și-a adunat toate jucăriile, le-a scos în curtea casei și a început să le arunce spre curcubeu. Ca-ntr-o joacă, el i le dădea mereu înapoi. Jeleul colorat se întindea, se ondula și arunca jucăriile înapoi spre ea. Fetița râdea și le arunca din nou și din nou, câte una, câte două, câte trei odată.  Le arunca și râdea așa de tare, că se auzea pe toată strada. Alți copii au văzut-o și au început să arunce și ei cu jucării în curcubeu. Culorile se întindeau acum atât de tare, că păreau că se amestecă între ele. Copiii râdeau și se distrau de minune. Și, la un moment dat, toți copiii au aruncat jucăriile în același timp, iar curcubeul n-a mai rezistat și s-a rupt. Un praf multicolor a căzut peste jucării, case, copii și copaci și s-a lăsat purtat spre cer. Lumea era schimbată, nici urmă de alb și negru, peste tot era numai culoare.

Oamenii se uitau mirați unii la alții și vorbeau despre frumusețea care căzuse peste ei și cum nu se întâmplase încă nicio nenorocire. Nu s-a întâmplat nimic rău nici a doua, nici a treia zi. Dimpotrivă, oamenii mergeau mai drepți și zâmbeau mai mult

De atunci lumea a rămas colorată pentru totdeauna. Acum, de fiecare dată când apare curcubeul, oamenii îl salută cu bucurie și și-l arată unii altora zâmbind și nimeni nu se mai teme de el.