Două mici întâmplări care seamănă între ele ca două stele de gheață, ca două picături de lapte, ca două fire de păr crescute din aceeași rădăcină. Una a avut loc astă primăvară, una azi, nu m-aș mira să fie fix șase luni între ele, ca echinocțiile.

Sunt în mașină și frec menta în coloană. Nimeni nu mișcă. Deschid facebook pe telefon.

Între noi fie vorba, sunt o rușine și un exemplu de așa nu. Nu știu ce făceam în mașină înainte de net pe telefon. Mă uitam la oameni? Nu cred, că geamurile mele sunt mereu murdare. Ascultam muzică? Poate. Cel mai probabil mă stresam și număram în gând de câte ori am de făcut stânga până la birou. Acum, însă, am o nouă mișcare automată în program: ambreiaj, frână scos din viteză, deschis net. Deja nu mă mai pot abține și când nu am telefonul lângă mine îmi rod unghiile și uneori nu mă sfiesc chiar să bag degetul în nas. Eeeewwww.

Deschid, deci, facebook pe telefon. Astă primăvară cred că eram cufundată într-un articol de pe Vice, azi în declarația lui Oprea Junior. Sunt răvășită, îmi vine să-i dau reply cu inimioare și emoticoane-n lacrimi. Fiindcă nu se mișcă nimic, mai citesc o dată. Se-aude o sirenă. Scurt. Ah, o salvare.

Salvările mă sperie foarte tare. În primul rând fiindcă sunt salvări și-am fost și eu o dată sau de două ori în una și nu pot să nu mă gândesc ce se întâmplă în ele. Pe urmă pentru că pe Ștefan cel Mare, unde se întâmplă treaba pe care v-o povestesc, eu nu reușesc să mă prind niciodată de unde vine salvarea până n-o văd. Am impresia că sunetul se izbește de blocuri stânga-dreapta și că vine de peste tot.

Sirena se oprește. Mmm, zic, mașina tot n-o pot mișca și mă întorc la Oprea-îndureratul. Beep-Beep, se-aude iar. Mă uit în oglindă în stânga, nu văd nimic. Bag ochii iar în telefon. Beep-Beep. Beep-beep. Nu-i claxon, e clar, o fi vreunul cu girofar. Mă uit în stânga, mă uit în spate, nimic. Ochii în telefon. Beeeep-Beep. Dafuq, man, nu mai poate citi omul o prostie în liniște. Îmi arunc un ochi spre dreapta, numai așa, de control și văd:

Un polițist cu ochii ieșiți din cap încercând să mă facă atentă la trafic.

Prima dată am înlemnit și-am făcut și eu ochii așa de mari, că l-a apucat râsul. A doua oară mi-a făcut semn să las geamul în jos și-a strigat la mine:

– Iar, domnișoară, iar??? Data viitoare vă dau amendă!

Mi s-a scurs sângele în picioare. Care ar fi fost șansele să fie același polițist? Și să mă țină minte???

Noroc că s-a pus verde și pe banda mea se mergea mai repede.

(și cred că da, erau șanse să fie același polițist, am mai pățit-o odată cu un taximetrist, vă zic mâine.)