Am fost să văd Sieranevada, de Cristi Puiu. E filmul unui parastas în familie. Intim, ceea ce deja înseamnă vreo cinșpe-șaișpe oameni. Nouăzeci la sută din acțiune se petrece într-un apartament. Ăsta e un schepsis, pentru că înghesuiala din casă e forțează și mai mult să te uiți la oameni și la viețile lor, ochiul tău n-are voie să fugă nicăieri în altă parte. Așa că ești copleșit de realism și realitate. Toate vârstele sunt acolo – de la fetița de un an jumate la răposat, ultra-prezent prin costumul de dat – iar tu ai plătit bilet așa că stai și te uiți să te vezi de fapt pe tine, cum ai fost și cum o să ajungi. Pentru că totul e din viață, mai rău, chiar din viața ta. Toate scenele, toate vorbele, scenografia, muzica, toate sunt la locul lor. Actorii joacă toți unul și unul. Să fi jucat mai bine, cred că bătea la ochi. Pe scurt, cine nu se regăsește măcar într-o replică din filmul ăla, ori nu-i din România, ori are numai șase luni.

Dar filmul durează trei ore, ceea ce e prea mult pentru oricine, pentru că nici cei mai bine intenționați oameni nu cred că rezistă atâta față în față cu ei înșiși. Ionuț are o teorie despre cum au evoluat filmele. Te poți uita la un film din anii patruzeci-cincizeci-șaizeci-șaptezeci liniștit, fără probleme, zice el, la o adică poți să te duci să pui de-o ciorbă, când te întorci, dacă ai noroc, găsești actorii în aceeași poziție. În schimb, filmele din ultimii douăzeci de ani au luat-o razna, nu poți nici să te uiți o secundă la mucii pe care ți i-ai scos din nas fără să ratezi trei scene importante. Eu aș merge puțin mai departe și-aș zice că filmele românești se fac încă în anii cincizeci-șaizeci.

Cred că Sieranevada e mai lung cu cel puțin o treime decât ar fi fost cazul. La cât de bine și atent sunt alese toate, zău că nu-i nevoie să stai atâta pe un cadru ca să-ți dai seama ce-a vrut să spună poetul. Uneori îți vine să țipi din scaun la operator să mute naibii camera de-acolo. A, și să schimbe microfoanele. (Frate, zici că-n toată țara asta avem numai două microfoane și-un singur mixer, atât de prost e sunetul în toate filmele.)

Una peste alta, ce să zic, un film prea lung pentru o viață așa de tristă.