Fără groază. Numai șoc. Șocul eliberării. Eliberarea de ghișeu.
Una dintre cele mai mari frici ale mele e frica de funcționar. De femeia nervoasă din spatele ghișeului. Aia care are mereu un dosar ferfenițit în mână și care nu e mulțumită niciodată. Îți mai trebuie o semnătură, un timbru, o copie. Un dosar cu șină. Mi se strânge stomacul de fiecare dată când merg la poștă. Mă cuprinde panica dacă trebuie să-mi plătesc impozitul. Poate că pare că mă alint, că vai de mine. Da’ uite, dacă e cineva care are rău de înălțime, să se gândească fix așa: mie mi-e frică de funcționare cum vă e vouă frică să vă uitați în jos de la etajul zece.
M-am mutat în 2013 și de-atunci nu mi-am mai plătit impozitele. E pe lista de fiecare lună, dar n-am găsit curajul să mă duc să stau la coadă și să dau ochii cu femeia-cu-dosarul. Am vrut să-mi fac cont pe ghiseul.ro, dar tot trebuia să te duci la ei să-ți ridici nu știu ce cod. Până zilele trecute, când mi-a căzut sub nas un articol unde se zicea că, gata, de-acu poți face plăți la stat de-acasă, la liber.
Am intrat pe ghiseul.ro. Mi-am făcut cont în fix un minut. Am primit imediat mail de confirmare. În alt minut mi-am schimbat userul și parola (încă o parolă, dar nevermind). În încă trei minute plătisem impozitul pe casă și mașină. Fără sughițuri, fără lucruri care n-au mers. Sunt în șoc și trebuie să zic lumii.
Nu le fac reclamă, că nu-i statul român ăla de care să-mi fie așa de drag. Dar zic să profitați acum, cât merge, până nu se hotărăsc că ne trebuie din nou zece parole în plic închis confirmate de Iohannis ca să ne plătim taxele. Grrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrr.
adieu, coadă! (imagine de coadă random, sentimentul e același)
Şi pentru mine este valabilă „…una dintre cele mai mari frici„, frica de funcţionari. Sau de funcţionare(!) în special. Funcţionarele de regulă este o femeie grasă (şi nervoasă) poziţionată strategic în spatele ghişeului blindat. De parcă nu ar avea curaj să stea normal în faţa oamenilor. După mine este o dovadă de laşitate să te ascunzi după un panou uriaş şi să poţi vorbi printr-o găurică, pentru care mai trebuie să te şi apleci. De parcă ai vorbi cu WC-ul şi nu cu un funcţionar. Sau poate că nu este nici o diferenţă !!! Rezultatul oricum este acelaşi, eşti tratat ca un rahat. Funcţionara este o femeie grasă şi groasă (în talie), adică pentru că este deformată, are posterioru uriaş din cauza statului îndelungat în scaun, şi nervoasă pentru că inevitabil este obligată să răspundă la pre multe întrebări care încep cu „de ce…”. De ce trag clopotele, Mitică ?
Are de asemenea probleme şi cu respiraţia, să o auzi ce mai oftează din cînd în cînd. Să o auzi numai ce dă ochii peste cap şi începe să se vaiete că ce de-a mult o mai lucrat azi. O frecat nişte hârtii, o belit ochii într-un monitor vechi, o scris un text pe tastatură şi o mai scris şi cu mîna (în secolul XXI se scrie mai mult cu mîna decît cu tastatura, paradoxal), mai schimbă o vorbă cu colega, pentru care are o amabilitate bruscă şi instantanee, nepăsătoare la coada ce aşteaptă politicos să-şi termine spovedaniile de rostit.
Apoi prin găurica closetului, scuzaţi, ghişeului (l-am confundat că tot alb este şi unu şi altu), prin găurică mă anunţă că trebe să dau şi nişte bani, „n-am rest să va dau…” sînt izbit în faţă de un glas subţire de soprană, într-o totală contradicţie cu aspectul de gabarit depăşit, n-am rest să vă dau ‘tuvă-n aia să vă… hmmm, păi nu cu bani lucraţi ? n-aveţi bani sau ce ?! n-aveţi rest ? sau nu ştiţi să calculaţi restu ? Eu ştiu ce NU aveţi, nu aveţi respect pentru cetăţeni, nu aveţi nici cel mai mic respect pentru cei care se aşează politicos la coadă, reminiscenţe de pe vremea lui Ceaşcă.
Şi oamenii stau fain frumos la coadă, răbdători să-şi termine cocoana cafelutza, sau pauza, sau nervii, sau chefu. Mai răbufneşte cîte unul, dar ceilalţi se conformează cînd îşi face simţită prezenţa „funcţionara”: mai bine tac şi aştept, că de-o ‘nervez cu nervii apăi nu ştiu ce mi-o face ! Ce să-mi facă ? Păi să-mi ieie banii, eu atît vreu, oricum n-am de gînd să o invit la o cafea, oricum nici nu-mi trece prin cap să fiu nici măcar amabil cu cineva care mă tratează aşa cum mă tratează.
Scenariul vă este străin ? Atunci scuzaţi-mă, dar pe ce lume trăiţi ?! Eventual nu în România, atunci înţeleg. Poate că dacă ar fi fost un fotomodel, aş mai sta cît mai mult la „coadă”, măcar aş vedea ceva frumos, fără să bat vreun apropou, dar măcar aşa, să văd o prezenţa frumoasă care să-mi mai însenineze privirile. Dar aşa, prefer să stau la coadă cu ochii închişi !
De Ghişeu am citit acum recent ceva, ceva. Nu mi-am făcut cont. Dar garantat îmi voi face.
Va mulţumesc pentru răbdare !
nicio problemă, cred că s-ar scrie enciclopedii întregi din experiențele oamenilor care stau la coadă la ghișeu.
”geam blindat” mi-a amintit de un vis tâmpit pe care l-am avut sâmbătă dimineața, fix înainte de a mă trezi. lucrez într-o bancă, departe de ochii lumii. în cele mai multe din utitățile noastre sunt birouri, la care toată lumea stă pe scaune de o parte și de alta a biroului și casieria- un soi de tejghea mai înaltă de după care te uiți la casier în jos. nu geamuri blindate, nu nimic (s-ar putea să fie unele și cu geamuri la casierie). și-am visat că eram în unitate să-mi fac lichidarea (deja era dubios), acolo mai era un prieten din alt oraș. și la un moment dat clientul de la ”tejghea” se enervează, scoate un pistol și începe să tragă. o împușcă pe casieră și, în drum spre ieșire, pe prietenul meu. sunam la salvare, cu mâna pe mâna colegei împușcate și la un moment dat ea nu mai mișca și în telefon nu mai zicea nimeni nimic. părea să se fi întâmplat ceva cu restul oamenilor pentru că lângă prietenul meu nu era nimeni, deși nu mai erau alți răniți; m-am dus lângă el și mi-a scos tricoul (unul maro pe care l-am cumpărat săptămâna trecută, încă nu l-am purtat) să-i apăs pe rană să-i opresc sângerarea, strigam la el să se trezească și-i aminteam că zicea că la anul trebuie să cumpere inel de logodnă. nu mai știu în ce punct eram când m-am trezit șocată.
iartă-mă că scriu asta, dar sintagma aia a apăsat un buton care n-a înțepenit încă și simt nevoia să povestesc cuiva și nu știu cui. nu prea mulți oameni cărora le pot povesti așa ceva.
Ady, nici nu știu de ce mi-a luat așa de mult să citesc comentariul tău. Poate am citit doar primul rând și am legat doar „geamul blindat” de articolul meu. Și nici blogul nu l-am mai deschis de ceva vreme. Acum am citit tot. Astea-s vise care te cam scutură și te urmăresc o vreme, de reale ce par. Sper că l-ai lăsat în urmă – deși, la rândul meu, încă am cozi din astea pe care le târâi după mine la mult timp după ce ar fi trebuit să moară. Și cu scrisul, mulțumesc pentru încredere. Sper că nu te-am dezamăgit eu, c-am răspuns așa târziu.
Nu. Ai citit și ai răspuns. 🙂
da, sunt uneori vise care zgâlțâie și cel mai nasol e când nu găsești cuvinte care să descrie modul în care te fac să te simți și mai ales intensitatea acelui/acelor sentiment/sentimente.