Cum mai ziceam și altă dată, la noi în casă e cam haos zilele astea. Cam ca-n gară. Avem mereu bagajele la ușă. Unul vine, altul pleacă. Uneori ne vedem, alteori nu. Eu plec dimineața, el vine seara. Fiindcă așa ne-a învățat Catinca, avem parolă la ușă. Când mi se pare că nu-l mai recunosc pe vizor, îl pun pe Ionuț să-m spună parola și așa știu că e el.

Nu numai că ne vedem rar, dar câteodată își mai bagă dracu coada, ca aseară, când după patru ore de condus am luat-o pe Catinca de-o aripă și-am dus-o direct la doctor, unde am mai stat vreo două ore. Ce mai, am vorbit cu Ionuț puțin prin somn și-atât.

Azi dimineață ne-am dus fiecare în drumul nostru. Eu am parcat-o pe Catinca undeva, că-i bolnavă și nu se duce la școală, pe urmă la birou și la aeroport. El, la treabă. Pe stradă, aglomerație câtă vrei. M-am învârtit pe străduțe, până la urmă tot în drumul mare a trebuit să ies. Și, fiindcă era așa aglomerat, ghici, m-am apucat de postat pe net, când, deodată…

– Bip bip, un claxon.

Eu, nimic, cine s-aibă treabă cu mine?

– Bip, bip a doua oară. Băi, la naiba, iar? Chiar trebuie să iau amendă fiindcă e aglomerat pe stradă?

Mă uit vinovată în oglindă și mi se lățește fața de fericire. Fix în spatele meu, Ionuț! Doamne, ce m-am bucurat! Să-mi fi zis că mă duce la Paris, nu mă bucuram așa de tare. Vreo două minute ne-am făcut semne și ne-am uitat unul la altul prin oglindă, pe urmă eu a trebuit să fac la stânga, el să meargă înainte. Două minute, dar mi-a luminat toată ziua.

Ai grijă de tine, drăguță, ne vedem mâine!