Nu știu de ce mi-am adus aminte de povestea asta. Poate face parte din procesul de adaptare la vârsta de 40 de ani, nu știu. 40 de ani care (uneori cu groază) înseamnă prietenii vechi de 30șiceva de ani, 20 de ani de muncă plătită sau două gagici de 20 de ani care-ți pot sufla bărbatul în mod legal, poate și legitim și chiar și în același timp. 40 de ani sunt o mulțime de timp. Poate mi-am adus aminte fiindcă am găsit ieri o pată pe niște pantaloni și-am zgârmat la ea până mi-am dat seama că e niște gumă prea bine întărită. Orișicât.

Tata a făcut facultatea la Iași. N-a fost mai breaz ca mine, tot prin baruri stătea. În general cu aceiași prieteni. Și-ntr-o zi, când erau ei mai sentimentali, au zis că să-și declare prietenia pe veci. Nu erau atât de sentimentali încât să se-nțepe la degete și să se facă frați de sânge, așa că și-au scris numele pe o bucată de hârtie (ceva de genul: Vasile, Gheorghe, Ion și Mitică, prieteni pe veci, asta-i masa noastră, ura, hai, Steaua!) și au lipit-o sub masă cu o gumă de mestecat. Pe urmă au plecat toți la examenele și repartițiile și viețile lor, că le mergea mintea și nici nu se făcea să rămână repetenți la nesfârșit.

Trece o vreme. Niște ani, ca la vreo zece. Ai mei erau deja căsătoriți, cred că mă născusem și eu. Nu contează. Tata o ia și pe mama într-un turneu la Iași. Între un spectacol și …. ce-or mai fi făcut ei acolo, tata o duce pe mama să-i arate Iașiul studenției lui. Puțin Copou, multe cârciumi. Nu știu cât a văzut mama lumina zilei și teiul lui Eminescu. Și ajung ei într-un loc și vede mama cum îi dă lu’ tata o lacrimă:

– Uite, zice el, aici veneam noi aproape în fiecare zi. Și stăteam, uite-aici, la masa asta stăteam.

Masa, ca norocul, era liberă. Se așază, comandă ceva, povestesc. Ca să nu vadă mama cât e de emoționat (asta e de la mine), tata își frânge mâinile pe sub masă. Și cum și le frângea el mai cu spor, atinge cu degetele tăblia mesei, pe dedesubt. Degetele dau de o hârtie, apoi de o bucată de gumă întărită pe hârtie, zgârmă, desprinde, ridică și citește: Vasile, Gheorghe, Ion și Mitică, prieteni pe veci, asta-i masa noastră, ura, hai, Steaua!

Statornicia e uneori o bucată de hârtie prinsă cu gumă sub o masă. E drept, ei sunt prieteni și-acuma. Ăia care mai trăiesc, desigur.