Tot la canastă ajungem

Eu nu cred că Băsescu a fost cine știe ce spontan când a scos citatul cu care o să rămână în enciclopedii, ăla cu vara și cu iarna. Cred că, pur și simplu, a făcut concedii cu alte familii și știa ce zice. Una e când lași zece plozi să urle afară vara, alta e să tropăie toți în casă când e frig. Acestea fiind zise și nefiind nici noi tocmai proști, iarna asta ne-am împărțit pe grupuri mici și-am făcut anul nou împreună, dar la telefon:

– Ce fac ai voștri?

– Una țopăie cu câinii și una doarme. La voi?

– Am fost cu ei la spital.

– Totul bine?

– Totul bine. La mulți ani.

– La mulți ani.

Dar nici pe grupuri mici nu e tot timpul cum vrei tu. Mai ales când, de exemplu, căsuța de la munte nu reușește să se încălzească și afară temperatura scade văzând cu ochii. Literally.

Pe-ntâi ianuarie, după ce am desenat toate desenele, ne-am uitat la toate filmele, am jucat toate jocurile, am mâncat toată (hahahaha, nu) mâncarea, stăteam șase oameni și doi câini într-o sufragerie de cabană, cam așa: unul juca Heroes, unul se uita la Six Feet Under, două citeau, copilul mare nu voia nimic și copilul mic voia să danseze cu câinii. Focul troznea în sobă. Și-atunci s-a auzit, ca o voce de sus, peste lătrături și chiuieli:

– Băi, da’ o canastă?

Pfoai. Toată casa s-a luminat și parcă și spațiul s-a făcut mai mare. Cu o tabletă și un telefon am rezolvat situația copiilor mai repede decât repară un moldovean ceva c-o sârmă. Am deschis masa, am adus băutura, am aranjat pietrele. Cinșpe dinți albi ne rânjeau de pe masă și le-am zâmbit și noi.

Nu știu cum e la alții, dar noi între canaste am crescut. Eu îmi aduc aminte cum alergam roată în jurul mesei alor mei și țipam cât puteam: „Mama are Gică! Mama are Gică!” până mă încuiau în dormitor. De-aia n-am prins jocul până mai târziu, în facultate, cu prietenele mele, Surorile. Și-atunci, să te ții. Cum ne făceam patru (de obicei mai prindeam câte un iubit care nu știa în ce se bagă), cum întindeam canasta. Jucam de dimineața până seara și pe urmă noaptea cât ne stăteau ochii deschiși. Și-ntotdeauna a fost un joc, nu o competiție. Un joc pe care-l terfeleam cât puteam, pentru pura noastră plăcere. Cu cât înaintam în noapte, cu atât se goleau sticlele de vin și începeau etalările ratate (nimeni nu mai știa să adune ca lumea 90 de puncte), etalările de tip zgârie-nori, în care aveam, de exemplu, trei nouari la etajul unu și, ce să vezi, încă trei nouari la patru, vorbitul pe față și semnele disperate. Odată am încercat să-i dau o piesă partenerei mele pe sub masă, dar am nimerit piciorul adversarului, care se întâmpla să fie chiar iubitul meu de-atunci și care întâi s-a bucurat și pe urmă nu.

Canasta și mașina ne transformă în niște birjari ordinari, slobozi și spurcați la gură, dar ah, ce bine ne e! Am cănăstuit la bine și la rău, într-una și cu pauze și ce ne mai distrăm când ne șicanăm.

– La cât coborâți?

– La 120.

– E nasol. N-o să faceți în veci. Vă luăm cu fărașul.

– Lasă, că o să trecem noi peste asta tot la canastă ajungem.

Dada, inevitabil, când suntem patru, tot la canastă ajungem. De data asta am jucat fete cu fete și băieți cu băieți. I-am fărâmat cu 3 la 1 în patru jocuri care s-au întins pe trei zile și pe urmă i-am mai lăsat să câștige unul doar așa, ca să rămână cu noi și să continue să ne crească copiii. Și, nu-i așa, când a ridicat ochii din telefon, Catinca a întrebat nevinovată:

Ce-i fățuca aia zâmbitoare de pe tabla ta?

gica

poza e furată cu nesimțire. El e Gică. Sau fățuca zâmbitoare.

6 comentarii la “Tot la canastă ajungem

  1. Ai groaznic de multa dreptate! M-am regasit intreaga, intregutza in povestea ta! Te invidiez rau pentru zgomotul facut de pietrele adevarate pe care le ai, am dat o groaza de bani anul asta pe un set si sunt niste facaturi!Of, of, m-am certat cu cumnata pentru vreo 10 ani pentru ca la tinerete nu m-am gandit sa-i las (intr-o noapte), sa mai castige cate un joc!Plus ce mi-a iesit atunci din gura, cum bine zici, cand pluteam pe laurii victoriei!

  2. Ha, ha. Noi in timpul lock-down-ului am lansat niste partide de remy si o replica de-a ta (de care sunt sigura ca nu-ti mai aduci aminte) a devenit hit: „scarba ordinara”. Iti imaginezi ca erau niste oameni care nu reuseau sa se etaleze :).

      • am zis doar ca e citat… si am inteles perfect starea care a condus la acea exprimare. George nu ne-a lasat timp de doua zile sa castigam nimic si la nimic (de la remy am trecut la rentz ca poate o fi mai bine).

  3. Recunosc ca nu stiu ce e aia canasta, dar aia e o piesa de remi. E acelasi joc? Mai jucam si eu in copilarie cand mergeam la iarba verde cu niste unchi care aveau un joc de remi (noi nu aveam) si apoi mi-am luat si eu unul la un moment dat, cand am „iesit la salariu”. Dar am renuntat la orice fel de joc pentru ca aveam in jurul meu doar oameni super-competitivi si mie asta imi fura placerea jocului. Asa ca mai bine nu joc deloc, ies mai castigata :))

    • canasta se joaca si cu pietre de remi, da. mie mi se pare mai comod așa, pentru că altfel, dacă joci cu cărți, ai nevoie de două pachete și stai cu o mulțime de cărți în mână.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *